Am dat ochii cu mascații

În miez de vară, la aproape o jumătate de an până la Crăciun și Anul Nou, am dat ochii cu mascații. Sunt convins că nu trebuie să mai spun care mascați, pentru că astăzi până și copiii știu mai degrabă de mascații de la DNA, de la DIICOT, de la Parchetul General, de la Poliție sau de la Jandarmerie decât de cei autentici, făcuți de Sărbători. Atât de des apar mascații pe la televizor, prin ziare.

Nimeni nu și-ar dori să aibă de a face cu ei, deși – să o recunoaștem – sunt oameni ca și noi, puși în slujba unui interes general, profesioniști care ne apără.

Eu le-am dibuit înfățișarea impresionantă în penumbra unui hol al unei instituții de stat, unde am intrat de sub soarele grozav de iulie. Păzeau o ușă, să nu o deschidă nimeni, probabil până ar fi venit cineva îndrituit, de exemplu un procuror, să ridice de pe acolo ceva probe, calculatoare, dosare etc. Aveam informația că au descins în instituție, dar față în față cu ei dintr-odată tot am fost impresionat.

Mascații nu ne-au spus nimic. Adică doar că nu ai voie pe acolo sau pe dincolo. Ce să fi fost după ușa strașnic păzită poate aflăm de acum încolo. O fi turnat, vreunul, că s-a dat sau s-a luat șpagă ori că s-a fraudat ceva. Că n-au venit mascații degeaba!

Însă tot stau și mă întreb: dacă tot nu e nimeni într-un birou, iar funcționarul care lucrează de regulă acolo, bănuit de ceva, e plecat la mare distanță, de ce atâtea forțe supreme scoase la iveală? Sigilezi o ușă, pui un polițist să o păzească și cauți împricinatul să dea socoteală pe eventualele probe găsite.

Dar, ce știm noi, clevetitorii ocazionali. Oamenii legii știu cum se prinde peștele urmărit, știu ce au de făcut. Ce nu prea știu nici ei nici noi, încă, este de ce un funcționar al statului ar mai putea cuteza acum să se ungă până la urechi cu mierea pe care o putea linge doar de pe degete.

Dacă o fi băgat, totuși, mâna în știubeiul cu  miere, că până una-alta prezumția de nevinovăție își are rolul ei. Iar noi o respectăm.