Zilele trecute, în preocupările mele profesionale, am trecut printr-o pădure
particulară. Pădurea sau ce-a mai rămăs din ea era, la o primă evaluare,
chinuită tare. Plină de rănile încă vizibile, chiar sângerânde încă, ale furiei
și nevoii umane de material lemnos, prin
tăierile executate anapoda și-n stil hoțesc, de sus de la un metru înălțime.
Acele bonturi de trunchiuri, mutilate grotesc, mi-au trezit dureri crunte. țipau
parcă în aerul încă rece al primăverii ce nu dădea să vină încă. Iar eu eram
neputincios, așa cum suntem cu toții în țara asta ce nu mai vrea să se deștepte.
Dar pădurea stricată mai avea ceva ce m-a făcut să constat că acest neam românesc
mai are multe de învățat, și anume că era plină ochi de gunoaie. De toate
felurile și închipuirile, de la cele din plastic, blestemul României, la cele
rezultate din curțile și gospodăriile oamenilor din satul de margine, gunoaie care nu ar fi trebuit să fie acolo, dar erau
la discreție. și, Doamne, iarăși parcă pădurea cea sfărmată îmi cerea ajutorul,
iar eu, nevolnic, nu puteam face nimic.
Atâta am putut face, am intrat în ea, în interiorul ei, călcând peste acele
resturi mizerabile ale activității umane, gunoaie ce-mi făceau repulsie, dar am
vrut să vizitez și această pădure chinuită, că parcă mă chema la ea. Am făcut-o
pentru ea, pentru acei câțiva arbori ce se mai încăpățânau să reziste în acel
mediu care nu mai era demult pădure adevărată.
Ajuns acolo, am constatat cu mare plăcere, că pădurea cea nenorocită ne dădea
nouă oamenilor o mare lecție de iubire, de dragoste dezinteresată. Era plină
jos pe sol cu flori superbe de primăvară, flori delicate ce creșteau, culmea,
printre acele gunoaie, ignorând, iertând nemernicia omului. Era o lecție de
altruism, de dăruire totală cum nu se mai poate de sfântă. Era darul mereu gratuit
al naturii, pentru omul hrăpăreț și tot mai inconștient pe zi ce trece. Era
sacrificiul suprem.
și am mai văzut ceva, pe lângă flori pădurea era plină, prin unele locuri, și
cu pui de arbori, cu puieți naturali, mici încă, apăruți din semințele anilor
din urmă. și aceștia tot acolo apăruse, în acea lume invadată de resturile
netrebuincioase ale omului, dar se ivise și-n acea lume muribundă a pădurii, ce
era pe cale de-a se stinge. Doreau să refacă vegetația, să continuie menirea
lor de-a acoperi solul, și, de ce nu, de-a asigura și lemnul pentru oamenii sau
urmașii acestora, din satul ce acum era pornit să desființeze și să murdărească
totul.
și m-am întrebat imediat, cum puteau oare acești arbori, care cu fiecare an
ce trecea, rămâneau tot mai puțini, mureau practic de mâna omului, cum puteau oare să aibă atâta generozitate?!
Ce-i făcea oare să treacă peste toate și să-și continuie menirea lor pe acest pământ,
în acel loc unde nu erau doriți devreme ce erau atât de mult tăiați?! Mă tot
întrebam. și am găsit răspunsul care era
evident. Marea lor dragoste față de oameni, dăruirea lor totală. ăsta era motivul.
Dar omul cum se comportă cu ei, cu pădurea?!
Am răspunde imediat că, mai înainte de toate, omul este mânat de ură. O ură bolnavă, dementă, malefică, de-a
distruge, de-a omorî, că tăiere unui arbore aiurea asta este, de-a lăsa în urma
lui deșertul.
și atunci, iată că la ură, pădurea răspundea cu dragoste. Cu mare dragoste,
reparând atât cât poate, și poate destul, greșelile nebunești ale omului.
Dar până când o tot va face?! Nu am putut să răspund la acest parcă reproș
ce l-am auzit la plecare mea din acel petec de pădure ce se chinuia să reziste
totuși. Nu am avut niciun răspuns. Pentru că am simțit că, parcă în urma mea,
mai dispăruse vreo doi copaci, iar muntele de gunoaie a mai crescut. Sau poate că mi s-a părut,
având eu poate patima de-a exagera.
Pe drumul de întoarcere spre oraș, mi-a părut rău că nu am făcut nimic
concret pentru acea pădure. Dar ce am putea face oare?! Nimic alteva, tot eu mi-am
răspuns, decât să transformăm ura noastră
față de pădure în dragoste. Să răspundem la dragostea ei uriașă față de noi, tot
cu dragoste și atunci ea, pădurea, va reînvia peste tot pe unde a mai fost și
ne va da suficient încât să nu murim de frig, dar nici de foame. Ne va da de
toate.
Că generozitate ca a ei nu mai are nimeni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu