Tendința românilor de a fenta orice are legătură cu legea a devenit
proverbială. Nu ne simțim bine până când nu ciupim, măcar, câte ceva, pentru a
nu-i da statului satisfacție, pentru a mai recupera cât de cât din taxe,
impozite, amenzi și câte or mai fi ele pe capul nostru.
Nici statul nu e ușă de biserică în raport cu cetățeanul, deci adevărul în
sine e discutabil. Dar să-ți furi singur căciula sau, mai nou, roata de la car,
numai în poveștile cu proști mai întâlnești, pentru a nu mai spune că însăși
viața noastră a ajuns de poveste.
A venit iarna, drăguța. A venit frumos, ca o amantă pe care n-ai mai văzut-o
de multă vreme: discret, fără să tulbure apele, suavă, albă, delicată. Fără
viscole, fără troiene cât casa. A venit să ne arate că viața mai are și părțile
ei albe. Dar, cum într-o societate civilizată nimic nu rămâne la voia întâmplării,
nici venirea iernii nu a rămas așa, iar legiutorul, pe care adeseori îl confundăm
cu statul (pentru că de la stat ni se trag toate) a impus reguli.
Bunăoară, în materie de circulație rutieră. N-am pomenit, până acum câțiva
ani, atâta tam-tam legat de anvelopele autovehiculelor: vara să fie de vară,
iarna de iarnă. Ei, acum nu te mai încalți cum vrea mușchiul tău, trebuie să
respecți și aici legea. Care lege se cheamă că are la bază demonstrații științifice
că anvelopa de iarnă se lipește mai bine la drum, că previne derapajul, că îți
apără, în definnitiv, viața. Doamne, și câte se mai întâmplă pe șoselele
patriei!
Dar, omul e om și, dacă mai e și român, trebuie să ciupescă oleacă legea.
De ce n-ar merge să circuli și fără anvelope de iarnă sau fără lanțuri sau fără
cele necesare condițiilor impuse, până la urmă, de iarna însăși?
Cu puțin timp înainte de obligativitatea anvelopelor de iarnă, ne-am
avântat, un grup de intelectuali rasați, către un ținut de vis de pe
meleagurile Ghimeșului. Iarnă ca în povești, peisaj de vis, splendoare. Drumul
bun, însă numai până am dat de pantă. Acolo, pneurile mașinii n-au mai avut
nicio aderență. Am împins, am tras, am ridicat, am smucit! Degeaba. Pneurile nu
și nu. Se și cam amurgea, că eram cam la munte, cam pe vale. Noroc cu mobilele și
cu semnalele lor, de am chemat ajutoare chiar din satul în care trebuia să
ajungem, să vedem ce frumoase obiceiuri de iarnă au oamenii de acolo și cât
sunt de gospodari și de interesați de proiecte cu fonduri europene. Telefonul
ne-a scos din năcaz. Mintenaș au venit, după noi, două sănii ca în filme, trase
de cai de munte, frumoși de picau, zdraveni și inteligenți. Nici cu vizitiii nu
ne-a fost rușine: aprigi bărbați, voinici și roșii în obraji. Ne-au aburcat pe
toți peste fânul parfumat din cotigare, au dat bice și pe-aici ne-a fost
drumul, fără probleme. Frigul din oase ni l-au scos, pe dum, cu ceva lichioraș
de plante de pădure, medicament nu alta, încât nici n-am mai observat dacă drăguții
de cai sau poate săniile or fi avut pneuri de iarnă
Dar, sigur aveau, că prea bine au tras la deal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu