marți, 2 decembrie 2014

Roata, măăăi! Dar să fie de iarnă



Tendința românilor de a fenta orice are legătură cu legea a devenit proverbială. Nu ne simțim bine până când nu ciupim, măcar, câte ceva, pentru a nu-i da statului satisfacție, pentru a mai recupera cât de cât din taxe, impozite, amenzi și câte or mai fi ele pe capul nostru.
Nici statul nu e ușă de biserică în raport cu cetățeanul, deci adevărul în sine e discutabil. Dar să-ți furi singur căciula sau, mai nou, roata de la car, numai în poveștile cu proști mai întâlnești, pentru a nu mai spune că însăși viața noastră a ajuns de poveste.
A venit iarna, drăguța. A venit frumos, ca o amantă pe care n-ai mai văzut-o de multă vreme: discret, fără să tulbure apele, suavă, albă, delicată. Fără viscole, fără troiene cât casa. A venit să ne arate că viața mai are și părțile ei albe. Dar, cum într-o societate civilizată nimic nu rămâne la voia întâmplării, nici venirea iernii nu a rămas așa, iar legiutorul, pe care adeseori îl confundăm cu statul (pentru că de la stat ni se trag toate) a impus reguli.
Bunăoară, în materie de circulație rutieră. N-am pomenit, până acum câțiva ani, atâta tam-tam legat de anvelopele autovehiculelor: vara să fie de vară, iarna de iarnă. Ei, acum nu te mai încalți cum vrea mușchiul tău, trebuie să respecți și aici legea. Care lege se cheamă că are la bază demonstrații științifice că anvelopa de iarnă se lipește mai bine la drum, că previne derapajul, că îți apără, în definnitiv, viața. Doamne, și câte se mai întâmplă pe șoselele patriei!
Dar, omul e om și, dacă mai e și român, trebuie să ciupescă oleacă legea. De ce n-ar merge să circuli și fără anvelope de iarnă sau fără lanțuri sau fără cele necesare condițiilor impuse, până la urmă, de iarna însăși?
Cu puțin timp înainte de obligativitatea anvelopelor de iarnă, ne-am avântat, un grup de intelectuali rasați, către un ținut de vis de pe meleagurile Ghimeșului. Iarnă ca în povești, peisaj de vis, splendoare. Drumul bun, însă numai până am dat de pantă. Acolo, pneurile mașinii n-au mai avut nicio aderență. Am împins, am tras, am ridicat, am smucit! Degeaba. Pneurile nu și nu. Se și cam amurgea, că eram cam la munte, cam pe vale. Noroc cu mobilele și cu semnalele lor, de am chemat ajutoare chiar din satul în care trebuia să ajungem, să vedem ce frumoase obiceiuri de iarnă au oamenii de acolo și cât sunt de gospodari și de interesați de proiecte cu fonduri europene. Telefonul ne-a scos din năcaz. Mintenaș au venit, după noi, două sănii ca în filme, trase de cai de munte, frumoși de picau, zdraveni și inteligenți. Nici cu vizitiii nu ne-a fost rușine: aprigi bărbați, voinici și roșii în obraji. Ne-au aburcat pe toți peste fânul parfumat din cotigare, au dat bice și pe-aici ne-a fost drumul, fără probleme. Frigul din oase ni l-au scos, pe dum, cu ceva lichioraș de plante de pădure, medicament nu alta, încât nici n-am mai observat dacă drăguții de cai sau poate săniile or fi avut pneuri de iarnă
Dar, sigur aveau, că prea bine au tras la deal.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu