Pensionarea: o favoare sau un drept?

Dacă circuli dis-de-dimineață cu un autobuz către Onești sau către Moinești vei avea, cu siguranță, drept companioni destui profesori, învățători sau educatori navetiști. Merg la luru în satele județului, iar unii bat chiar câte 40 - 60 de kilometri dus-întors, zilnic. Între ei sunt destui oameni care au ajuns la pragul de pensionare, dacă nu cumva l-au și depășit. Muncesc în continuare, pentru că pensiile lor sunt „de mizerie”.

Din septembrie trecut, sindicatul profesorilor a solicitat Guvernului reducerea stagiului de cotizare a cadrelor didactice la bugetul asigurărilor sociale și ieșirea la pensie cu trei ani mai devreme. Motivația lor e plauzibilă. Cei mai mulți au câte 40 de ani vechime în muncă, iar uzura psihică în profesia lor e mare.

De la jumătatea anului 2016, Legea privind sistemul unitar de pensii publice permite minerilor care au lucrat jumătate din timpul de lucru în subteran, dar și unor categorii de artiști sau celor care au muncit în condiții foarte grele să devină pensionari mai repede și chiar cu primirea drepturilor de pensionare retroactiv pe cinci ani. Pentru a nu mai aminti de cei care deja aveau deja asemenea drepturi.

„Considerați că un cadru didactic cu o vechime de 40 de ani nu merita dreptul de pensionare cu trei ani mai devreme? În condițiile în care există ațti angajați în sistemul public care se pot pensiona și la 45 de ani. Nu vrem să arătăm cu degetul, dar din nou educația este privită cu dispreț sau cu indiferență, chiar dacă și cei care fac legile acestei țări au trecut prin băncile școlii românești și au avut ca prim exemplu în viață un profesor sau chiar dacă, la rândul lor, au copii și vor o educație sănătoasă pentru ei” - spunea, cu năduf, un lider sindical din acest domeniu.

Dar, una e dorința, altele sunt calculele hârtiei, mai ales în anumite condiții politice.

„Calvarul pensiilor”

I-am auzit pe unii vorbind (iar pe alții i-am văzut scriind) despre „calvarul pensiilor”. Am înțeles din prima cam ce vor ei să spună, pentru că viața majorității pensionarilor a devenit vizibil, parcă dintr-o dată, un calvar. Pensiile, însă, mari sau mici, majorate sau diminuate, obișnuite sau „speciale” nu au sentimente, nu simt ce li se întâmplă, nu pot fi personalizate. „Calvarul” e propriu doar vieții de pensionar și, din păcate, e o cruntă realitate în condițiile în care la vârsta la care cheltuielile, culmea!, cresc, deși se spune că pensionarii se mulțumesc cu puțin, banii nu prea mai ajung.

N-am auzit niciodată vorbindu-se mai mult ca acum despre „calvarul pensiilor”. Mulți dintre noi nici nu prea știm bine cam cum se calculează pensiile sau ce e cu păcătosul punct de pensie, dar degringolada care s-a pornit cu bietele pensioare ne duce cu gândul la modul în care a fost condusă țara noastră ani la rând, chiar zeci de ani, la cum au fost administrate fondurile pe care tot noi, oamenii obișnuiți, le-am constituit prin impozitele plătite în contul pensiilor. Cineva a greșit sau poate că încă mai greșește în acest domeniu, iar cei care trag ponoasele sunt doar pensionarii. Acum auzim de recalcularea pensiilor anticipate, de exemplu. De ce recalculare? S-au găsit fonduri pentru majorarea lor sau cineva a greșit din start calculele făcute, iar acum ar vrea să spele greșeala?

Cu uimire și, evident, cu interes văd și un soi de statistică făcută de o casă județeană de pensii. Din 100 de oameni – spune statistica -, doar unul ajunge bogat, patru sunt independenţi financiar la pensie, cinci vor munci după vârsta de pensionare pentru a-şi rotunji veniturile, 12 pensionari abia rezistă, 29 nu mai ajung la vârsta pensiei, iar 49 vor trăi din pensia de stat.

Iată imaginea calvarului!