Campanie de împădurire în comuna Măgura

Pitoreasca Vale a Negelului, aproape de izvoarele cunoscutului pârâu care străbate comuna Măgura și Bacăul, a fost mai animată joi, 31 martie, ca oricând. Câteva zeci de tineri din Grupul de cercetași „Sf. Nicolae” de la Colegiul Național Tehnic „N. V. Carpen”, condus de părintele Florentin Vornicelu, voluntari ai Asociației „Iubim natura”, din Bacău, și elevi din comuna Măgura (Școala Gimnazială „Emil Brăescu”) au venit să planteze sute de puieți de paltin de munte într-un gol de pădure din punctul Valea Seacă. Lor li s-au alăturat primarul și viceprimarul comunei Măgura, Constantin Trăistaru, respectiv Iordache Costraș, dar și un corp de silvicultori, conduși de șeful compartimentului Împăduriri al Direcției Silvice Bacău, Alexandru Roșca, și de șeful Ocolului silvic Bacău, Valentin Ioniță, precum și de responsabilul pentru cultura și refacerea pădurilor Viorel Apopei, din Direcția Silvică.

Inginerul pentru cultura și refacerea pădurilor Viorel Apopei i-a instruit pe tineri cum trebuie plantat corect un arbore și a precizat că acțiunea de la Măgura nu a fost singura de acest fel până acum. „Am plantat deja – a spus Viorel Apopei – alți arbori, pe 28 de hectare. Lumea vorbește, îndeosebi de tăierea fără rost a pădurii, dar trebuie știut că noi, ocoalele silvice, ne ocupăm și de împăduriri, artificiale sau naturale. Pădurea este îngrijită și crește cu roua sufletului omenesc, așa cum spunea un mare gânditor. Și ceea ce am făcut acum prin acțiunea de la Măgura a fost tot în acest spirit”.

În acest an, în județ vor fi operate regenerări naturale pe 360 ha, regenerări artificiale (plantări) pe 130 ha, completări de culturi pe 67 ha și refacerea culturilor calamitate în anul 2015 pe 15 ha. Cele peste un milion de plante aduse la plantări vor fi puieți de brad, de larice, de molid, de pin silvestru, de gorun, de stejar pedunculat, de plop, de salcâm și de fag, de cireș, de frasin și de paltin. Circa 5.000 de puieți vor fi din specii de amestec.

„În fiecare an, în perioada 15 martie – 15 aprilie, organizăm campania «Luna plantării arborilor». Și anul acesta organizăm acțiuni de popularizare a importanței păstrării întregului fond forestier, dar și activități de plantare de puieți, de igienizare a lizierelor de pădure, de înfrumusețare a spațiilor verzi din localitățile județului. Pe 21 martie am marcat deja Ziua Internațională a Pădurilor, sărbătoare ajunsă la ediția a patra, pentru care Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO) a sugerat ca temă «Pădurea și apa», pentru că pădurea este sursă de echilibru hidrologic”.

Alexandru Roșca, șeful compartimentului Împăduriri al Direcției Silvice

„Luna plantării arborelui 2015”. Pădurea, între dragoste și ură

comentariu scris de ing. Viorel Apopei

Zilele trecute, în preocupările mele profesionale, am trecut printr-o pădure particulară. Pădurea sau ce-a mai rămăs din ea era, la o primă evaluare, chinuită tare. Plină de rănile încă vizibile, chiar sângerânde încă, ale furiei și nevoii umane de material lemnos,  prin tăierile executate anapoda și-n stil hoțesc, de sus de la un metru înălțime. Acele bonturi de trunchiuri, mutilate grotesc, mi-au trezit dureri crunte. țipau parcă în aerul încă rece al primăverii ce nu dădea să vină încă. Iar eu eram neputincios, așa cum suntem cu toții în țara asta ce nu mai vrea să se deștepte.             

Dar pădurea stricată mai avea ceva ce m-a făcut să constat că acest neam românesc mai are multe de învățat, și anume că era plină ochi de gunoaie. De toate felurile și închipuirile, de la cele din plastic, blestemul României, la cele rezultate din curțile și gospodăriile oamenilor din satul de margine, gunoaie  care nu ar fi trebuit să fie acolo, dar erau la discreție. și, Doamne, iarăși parcă pădurea cea sfărmată îmi cerea ajutorul, iar eu, nevolnic, nu puteam face nimic.

Atâta am putut face, am intrat în ea, în interiorul ei, călcând peste acele resturi mizerabile ale activității umane, gunoaie ce-mi făceau repulsie, dar am vrut să vizitez și această pădure chinuită, că parcă mă chema la ea. Am făcut-o pentru ea, pentru acei câțiva arbori ce se mai încăpățânau să reziste în acel mediu care nu mai era demult pădure adevărată.

Ajuns acolo, am constatat cu mare plăcere, că pădurea cea nenorocită ne dădea nouă oamenilor o mare lecție de iubire, de dragoste dezinteresată. Era plină jos pe sol cu flori superbe de primăvară, flori delicate ce creșteau, culmea, printre acele gunoaie, ignorând, iertând nemernicia omului. Era o lecție de altruism, de dăruire totală cum nu se mai poate de sfântă. Era darul mereu gratuit al naturii, pentru omul hrăpăreț și tot mai inconștient pe zi ce trece. Era sacrificiul suprem.

și am mai văzut ceva, pe lângă flori pădurea era plină, prin unele locuri, și cu pui de arbori, cu puieți naturali, mici încă, apăruți din semințele anilor din urmă. și aceștia tot acolo apăruse, în acea lume invadată de resturile netrebuincioase ale omului, dar se ivise și-n acea lume muribundă a pădurii, ce era pe cale de-a se stinge. Doreau să refacă vegetația, să continuie menirea lor de-a acoperi solul, și, de ce nu, de-a asigura și lemnul pentru oamenii sau urmașii acestora, din satul ce acum era pornit să desființeze și să murdărească  totul.

și m-am întrebat imediat, cum puteau oare acești arbori, care cu fiecare an ce trecea, rămâneau tot mai puțini, mureau practic de mâna omului,  cum puteau oare să aibă atâta generozitate?! Ce-i făcea oare să treacă peste toate și să-și continuie menirea lor pe acest pământ, în acel loc unde nu erau doriți devreme ce erau atât de mult tăiați?! Mă tot întrebam. și  am găsit răspunsul care era evident. Marea lor dragoste față de oameni, dăruirea lor totală. ăsta era motivul.

Dar omul cum se comportă cu ei, cu  pădurea?! Am răspunde  imediat că,  mai înainte de toate, omul este mânat de  ură. O ură bolnavă, dementă, malefică, de-a distruge, de-a omorî, că tăiere unui arbore aiurea asta este, de-a lăsa în urma lui deșertul.

și atunci, iată că la ură, pădurea răspundea cu dragoste. Cu mare dragoste, reparând atât cât poate, și poate destul,  greșelile nebunești ale omului.

Dar până când o tot va face?! Nu am putut să răspund la acest parcă reproș ce l-am auzit la plecare mea din acel petec de pădure ce se chinuia să reziste totuși. Nu am avut niciun răspuns. Pentru că am simțit că, parcă în urma mea, mai dispăruse vreo doi copaci, iar muntele de gunoaie  a mai crescut. Sau poate că mi s-a părut, având eu poate patima de-a exagera.

Pe drumul de întoarcere spre oraș, mi-a părut rău că nu am făcut nimic concret pentru acea pădure. Dar ce am putea face oare?! Nimic alteva, tot eu mi-am răspuns,  decât să transformăm ura noastră față de pădure în dragoste. Să răspundem la dragostea ei uriașă față de noi, tot cu dragoste și atunci ea, pădurea, va reînvia peste tot pe unde a mai fost și ne va da suficient încât să nu murim de frig, dar nici de foame. Ne va da de toate.

Că generozitate ca a ei nu mai are nimeni!