Am avut, în anii mei de gazetărie, mai multe
ocazii să văd reacția locuitorilor unor cătune izolate în care a ajuns, până la
urmă, electrificarea. Erau scene ca de film: o femeie în vârstă săruta stâlpul
abia plantat lângă casa ei, pe care ardea deja un bec. Alții ieșeau în fața
electricienilor cu de-ale gurii când în case li s-a aprins lumina. Am văzut
reacții interesante și în orașele mai mari în care s-a modernizat iluminatul
public pe câte un bulevard. Acolo primarii chiar au regizat scenele, dar acestea
până la urmă tot satisfacție subliniau.
Fără lumină casa omului e pustie, viața e infinit
mai grea. Cu aproape o sută de ani în urmă Lenin explica poporului ce însemna
comunismul: „puterea sovietelor plus electrificarea”. Era o epocă de tristă
amintire - spunem astăzi -, dar un sâmbure de adevăr tot avea.
Numai cine nu a trăit cu lampa în casă nu știe
ce înseamnă electrificarea. Astăzi, dacă pe vreme rea, pe furtună, pe ploaie,
se întrerupe curentul măcar un sfert de oră, lumea intră în panică. Suntem
consumatori captivi, spun specialiștii. Fără energie electrică nimic nu mai
merge!
Și totuși, mai avem destule cătune, destule
cartiere noi în sate și chiar destule case în care tot lampa cu gaz e la
putere. Electrificarea costă, iar oamenii nu au bani, cum nici instituțiile
abilitate să administreze comunitățile nu prea au. De aceea rămâi plăcut impresionat
de gesturi de care auzim acum, precum cele făcute de un furnizor de energia
electrică și de instituții ale statului care promit să aducă rețelele electrice
și pe acolo pe unde n-au ajuns de când lumea.
Și sunt sigur că și subprefectul nostru,
Valentin Ivancea, om crescut la sat, a anunțat zilele acestea cu mare plăcere
un asemenea eveniment.
Deci, „Fiat lux!” –
Să se facă lumină!, precum scria, în latinește, chiar în prima carte a Bibliei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu