Ruinele de la malul Căii Ferate

Astăzi se circulă mai puțin cu trenul. Poate foarte puțin, înspăimântător de puțin. Sunt, desigur, oameni care aidoma celor de acum peste 50-60 de ani pot spune că nu au mers niciodată cu trenul. Astăzi mașina e la putere. Nici nu știu ce pierd acești oameni!

Dar, cu trenul în România astăzi se circulă greu. Se întâmplă de ani buni și nimeni nu prea ia măsurile cuvenite. La început, prin anii ’90, criticam mizeria din vagoanele de călători, acuzam și întârzierile nejustificate și dădeam deseori ca exemplu Japonia pentru modul în care acolo îți poți potrivi ceasornicul după sosirea trenului în gară. Cu timpul, însă, câte ceva a început să se mai schimbe și pe la noi. Am avut ocazia să călătorim în vagoane mai elegante, iar eu, la prima ocazie de acest fel am făcut într-un vagon zeci de poze. Părea de necrezut ce vedeam.

Am prins și momente mai grele. Ba un frig de crăpau șinele de cale ferată, ba o ploaie de se rupeau iar șinele, ba aceeași mizerie din unele vagoane. Odată, de la Târgu Mureș la Bacău am ajuns prin Ploiești cu trenul, pentru că pe la Ghimeș se rupsese calea ferată din cauza puhoaielor. Pe parcursul drumului am văzut, însă, cum se lucra la modernizarea căii ferate pe Valea Oltului. M-am bucurat, era un semn de bine. La fel m-am bucurat de astfel de lucrări circulând cu trenul de la București la Constanța. Am crezut că Bucureștiul va deveni un fel de oraș pe malul mării la viteza cu care vor goni trenurile. Dar nu a fost așa. Într-o zi am venit cu avionul din Bodrum la Otopeni, de unde am urcat în tren și am plecat spre litoralul românesc. Am făcut mult, mult mai mult decât de pe malul Mării Egee la București.

Ce să mai spun despre cum arată astăzi gările, stațiile mici mai ales. Sunt ruinele de la „malul Căii Ferate”. Gara, peroanele, zona gării erau cândva locuri de referință. Poate sunt și astăzi, dar mai ales în sens negativ.

Iar toate despre câte am scris se numesc „infrastructura căii ferate”. Halal infrastructură!