Una dintre oazele
de răcoare pe care a-i căuta-o la munte în vremea de canicula care ne usucă în
aceste zile, poate chiar prima dintre ele, n-ar putea fi decât Stațiunea Slănic
Moldova. La poalele Nemirei speri la ceva temperaturi mai scăzute, dacă nu
chiar normale, dar e luna lui Cuptor, iar căldura arde tot ce are viață, fără
alegere. Hai la munte - mi-am zis la final de săptămână, să-mi mai trag
sufletul și să aud susur de apă. Într-o stațiune balneară, chiar fără să vii ca
pacient al vreunui sanatoriu, numai ideea de „baie”, de la care vine și numele
stațiunii, te răcorește.
Despre
Slănic Moldova am auzit ani la rând lamentații în legătură cu scăderea numărului
de turiști, dar și destule aprecieri la modul în care a ajuns să arate stațiunea,
începând din Centru. La urma-urmei, am crezut, mai puțină lume ar înseamna mai
puțină contribuție „trupeasăc” la temperaturi sufocante, iar liniștea de care
ai nevoi la sfârșit de săptămână nu poate fi decât o binecuvântare.
În
microbuzul elegant care m-a adus la Slănic din Bacău, din Târgu Ocna au urcat
cinci-șase turiști de pe alte meleaguri decât cele băcăuane. I-am recunoscut
din prima, după vorbă. Pe o femeie chiar am ascultat-o minute în șir
povestindu-i prin telefon unei cunoștințe apropiate cât de bine se simte în stațiune,
unde mai are de hălăduit încă șapte zile. Mă miram de constatările doamnei, dar
mă și facea curios remarca ei, pentru că chiar voiam să văd cu ce imagine ne va
primi Slănicul în această vară. Așa am ajuns în Centrul stațiunii, de unde am
pornit, cătinel, pe jos, prin parc, spre izvoare.
Frumos în parcul
Slănicului vara
La
poalele Nemirei, dar mai ales ale vestitului Casino din Slănic Moldova am dat
peste o oază de verdeață croită ca la carte. Trase la sfoară, aleile, peluzele,
straturile de flori înveseleau la propriu ochii. Pe căldura din miez de zi sub
care am găsit stațiunea, nu m-am mirat că în jur nu văd prea multă lume. Mă
miram însă ce caut eu prin soarele saharian, dar călătorului îi stă bine cu
drumul, iar eu avema ca țintă zona izvoarelor minerale, unde apa Slănicului și
susurul izvoarelor erau o prima atracție. Turiștii – am gândit – or fi la răcoare,
adică prin camerele de pensiune sau de hotel, însă i-am zărit pe unii pe sub
umbra brazilor din parc, pe bănci. Aerul ozonat bătea ca putere căldura care căzuse
ca într-un fund de oală pusă pe foc. Curat, foarte curat parcul, zveltă și
mândră fântâna arteziană care își foșnea apa în centrul aleilor. La baza vechii
biserici Sf. Ilie, ridicată tot în parc, o cascadă ingenios dirijată bolborosea
și ea, iar farmecul locului te scoatea din cuptorul de iulie al soarelui. Pe
panta dinspre modernul Hotel Perla a apărut un grup de oameni care cărau,
stoic, bidoane cu apă. Am avut, dintr-o dată, imaginea stațiunii balneare de pe
timpuri, în care aproape nu era om prin acest loc să nu poarte în lesă câte o
sticlă cu apă tămăduitoare. Cald, frig, până la urmă la „băi” vii să te însănătoșești,
iar cura de ape inerale e obligatorie.
Promenada de la
Izvoare întrece orice ispită
Am
făcut o cruce mare, plin de speranță, lângă biserică și m-am îndrept spre zona
izvoarelor. Am ochit imediat intrarea spre promenada care se deschide de acolo.
Am văzut trei-patru negustori de colac unguresc, de înghețată, de siropuri
naturale și chiar miere, dar și de căciuli de blană pe acolo și niciun turist
sau pacient. Nici nu puteau fi, la cât soare scălda locul. Dar am pornit încrezător
pe promenadă și am dat cu ochii de panourile care mă asigurau că Slănicul e „o
localitate fără criminalitate”, dar și de câte binefaceri ai de la izvoarele
minerale. N-am pierdut din vedere nici panoul care amintește că acolo s-a
aplicat un proiect european de vreo jumătate de milion de euro, tocmai pentru
ca zona izvoarelor să redevină ce a fost: o oază de sănătate și de frumusețe
naturală.
Și
așa și este: e o plăcere să faci, chiar și pe căldură sufocantă, un drum spre Păstrăvărie,
spre Izvorul 15 de la capătul zonei, pe malul pitoresc al pârâului Slănic. Și
nici nu e chiar atât de greu, oricât soare ar fi, pentru că sub brădetul de pe
versantul muntelui ai unde să adăstezi. Eu am văzut oameni, mulți în vâstă, dar
și mai mulți tineri, familii întregi, care își făceau plimbarea de după prânz.
Când am ajuns în Slănic chiar i-am văzut pe alții aciuați pe la umbra vreunei
terase, cu berile reci în față. Am zis că acolo ar fi fost cel mai bun loc de
popas. Promenada izvoarelor a întrecut, însă, prima ispită. Ba, la întoarcere
m-am intersectat cu un numeros grup de tineri. Veniseră, desigur, cu un autocar
și au porniseră, curioși, să vadă stațiunea. Chiar aveau ce vedea. M-a
contrariat numai o cioară îndrăzneață, care pe bolovanul din albia pâului
tocmai hăcuia un păstrăv. De cioară pescar nu prea am auzit, deci însemna că
sigur pasărea a ciordit peștele din bazinele Păstrăvăriei.
La un păstrăv, ca
cioara
Sub
temelia Cazonoului e deschisă, de mulți ani, o tavernă rustică. Pe net toată
lumea o laudă. O știam și eu, deci direct acolo am tras, pentru că un amic slănicean
îmi băgase în cap mai demult o idee: „Dacă vii în Slănic și nu mănânci un păstrăv
înseamnă că ai venit degeaba!”. Nu era rău să caut un adăpost, pentru că Slănicul
nu s-a dezmințit nici în ziua aceea: tocmai se adunau nori de ploaie și tuna de
mama focului peste vârfurile munților. Până la urmă n-a căzut nicio picătură de
sus, dar atmosfera s-a răcorit considerabil. Oricum, am luat exmplul ciorii și
m-am dedat și eu la un cinstit păstrăv.
M-am
gândit că abia odată cu seara răcoroasă va ieși lumea din vile și hoteluri.
Cine știe, se putea, dar eu nu mai aveam timp de adăstare. Dar m-am gândit și
la câți turiști ori fost atunci în Slănic. Cum să-i număr? Dar m-am tot uitat
prin curțile pensiunilor și am remarcat puzderia de mașini din multe județe, ba
și de prin două-trei țări. Unul își adusese cu el și capra de companie, una din
rasa Saanen care și mie mi-e dragă. Tocmai o cobora dintr-un Audi elegant și o
mâna, cuminte, pe pajiștea unei pensiuni. Ferice de el, de puzderia de copii de
pe-acolo, dar și de căpriță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu