Cine doreşte lichidarea Rafo?

„Şi la începutul anului 2011, societatea Rafo Oneşti are parte doar de analize economice şi de promisiuni şi parcă nimeni nu mai vrea să vorbească şi să susţină unitatea”. Aşa se încheia apelul pe care liderul sindicatului Rafinorul, Ion Marian, îl trimitea, pe 1 februarie, presei naţionale şi locale, ultima redută pe care încerca să o cucerească după un lung şir de încercări similare cu privire la deblocarea situaţiei de la Rafo: Instituţia Prezidenţială, Guvern, ministere, parlamentari, organizaţii şi instituţii de multe feluri. Deşi a ieşit oficial din Programul de reorganizare judiciară, deşi acţionarul actual a achitat de multă vreme toate datoriile, inclusiv datoria istorică la Bugetuul de stat, deşi a început Programul de modernizare, pentru transformarea rafinăriei într-un Complex petrochimic, în care a investit sute de milioane de euro, Rafo nu a scăpat de blestemul asupra întreprinderilor pe care unii sau alţii nu le mai doresc pe piaţă.

“Care ar putea fi motivele sau factorii influenţi care încă mai doresc ca rafinăria să rămână inactivă, încă nu am reuşit să aflăm, dar sigur există forţe din domeniile politic şi economic care menţin voit Rafo în blocaj - opina Ion Marian. Pentru aceasta, cerem sprijinul instituţiilor de presă, pentru a afla motivul real pentru care acum, când Rafo, prin noul acţionar, poate redeveni un pion principal al petrochimiei româneşti, nu este agreată şi sprijinită”. Problema numărul unu, la Rafo, este cunoscută, de-acum, de toată lumea: societatea are nevoie de un credit bancar în valoare de 330 de milioane de euro pentru a continua transformarea în Complex petrochimic şi repornirea instalaţiilor, pentru care însă creditorii cer o garanţie din partea statului român, în valoare de 264 de milioane de euro. Guvernul a promis-o oficial, anul trecut, dar punerea în practică a promisiunii trenează şi acum. Mai mult, Ministerul Finanţelor Publice a cerut rafinăriei să-i comunice dacă vreo instituţie financiară internaţională vrea să-i finanţeze programul de modernizare, iar Rafo a intrat în procesul de analiză al Eximbank, a doua instuţie bancară cu capital de stat din România. “Ni s-a promis că această analiză se va finalize în prima parte a lunii ianuarie – declara, presei, Ion Marian. Dar nu am primit încă nici un răspuns. Nu înţeleg de ce lucrurile merg atât de greu”. Anul trecut, reprezentanţii băncii amerciane Golman Sachs au fost, însă, la Oneşti, au analizat şi ei situaţia de la Rafo şi - după cum spun oficialii rafinăriei - ar fi căzut de acord să susţină o parte din finanţarea Programului de modernizare.

Epopeea Rafo a început în 1997

Rafo a fost cotată, până în vara anului 1997, ca fiind cea mai performantă unitate de prelucrare a ţiţeiului din România. În acel an s-a decis, politic, ca rafinăria să nu intre în fosta Societate Naţională a Petrolului (SNP Petrom). “A fost - opinează Ion Marian - momentul din care s-a dorit ca Rafo să dispară din segmentul economic al zonei Oneşti şi al României. Factorii decizionali ai Puterii au insistat, prin măsuri directe şi declaraţii să grabească închiderea rafinăriei”. În decmebrie 1999, Ministerul Finanţelor a executat silit unitatea şi a lăsat-o fără capital de lucru, cu datorii către furnizorii Glencore şi Masffield, ceea ce a condus la oprirea totală a rafinăriei, în ianuarie 1999.
În perioada ianuarie 1999 - octombrie 2001, Rafo a existat ca unitate cu capital integral de stat şi a funcţionat doar trei luni. “Statul roman – a precizat Marian – nu avea niciun interes să susţină existenţa unităţii”. Iar în intervalul octombrie 2001 - mai 2004, rafinăria a funcţionat ca unitate cu capital privat, la 50% din capacitate, fără capital de lucru (în mai 2003), cumulat cu înregistrarea unor datorii imense. Din mai 2004 şi până în iunie 2010, Rafo a funcţionat periodic, ca unitate aflată în insolvenţă şi sub incidenţa unui Plan de Reorganizare. “Au fost perioade şi momente în care factorul decizional politic şi mediul economic au sperat că vor scăpa de Rafo, prin intrarea societăţii în faliment şi valorificarea ei la fier vechi” – a mai spus liderul sindicatului Rafinorul”.
Când nimeni nu mai spera o revenire, deşi s-a forţat lichidarea societăţii în vara anului 2006, Petrochemical Holding, prin acţionarul Iakov Goldovskiy, a preluat rafinăria. Noul actionar şi-a propus închiderea Planului de Reorganizare, fără ca unitatea să intre în faliment, şi a achitat integral creanţele creditorilor înscrişi la masa credală şi datoriile către bugetul de stat. În paralel, a lucrat la o strategie de funcţionare a rafinăriei, plecând de la situaţia existentă. S-a ajuns la concluzia că rafinăria ar avea pierderi în continuare dacă ar funcţiona preponderent ca producatoare de benzină şi motorină. Soluţia este transformarea ei într-un complex petrochimic.
Dar, despre aceasta, vom reveni cu amănunte.