Meseria – brățara de aur cu prea puține carate

Pe directorul general al unei mari întreprinderi băcăuane în care tehnologia se dezvoltă în progresie geometrică îl aud de câțiva ani căinându-se că nu prea mai găsește oameni calificați în meserii specifice domeniului său de activitate. Întreprinderea face tot mai mari progrese, are contracte cu unii dintre cei mai importanți parteneri din piața pe care se mișcă, dar greu mai găsește meseriași. Plasarea în topul producătorilor îi dă speranțe de angajamente din ce în ce mai mari în industria ei.

Compania în cauză nu se dă bătută la capitolul resurse umane, preia mult tineret, îl trece prin sinuoase interviuri de angajare, iar pe câțiva îi și angajează. Are deja peste 1.000 de tineri nou angajați, dar cu mare efort și, evident, cu multă răbdare. Mai mult, pe cei mai mulți îi trece printr-un laborios proces de calificare „la locul de muncă”, motiv pentru care de o bună bucată de timp compania a devenit un veritabil centru de formare profesională în vreo trei meserii, atestat de Ministerul Educației. „Nu ne vine nimeni din școlile profesionale, dar angajăm zi de zi oameni pe care îi pregătim noi, pe cheltuiala noastră, le dăm și diplome. Tinerii de astăzi știu să manevreze calculatoarele, dar nu știu nimic despre tehnică, despre materiale și chiar puțini ingineri absolvenți știu că există celebra diagramă fier-carbon”.

De ce, oare, nu mai văd tinerii de astăzi caratele brățării de aur numită meserie? O fi un vid în procesul tradițional de educație? O fi un efect al unei mentalități păguboase? O fi de vină sistemul – cum spunem mereu? Or fi meseriile atât de prost plătite încât nu mai atrag pe nimeni?

Poate o fi câte ceva din toate acestea, chiar și mai mult decât am putut înșira aici.