Evrei născuți, dar plecați din Bacău, care nu-și uită niciodată originile 

  Inginerul Mundi Braunstein, Președintele Asociației Evreilor       Originari din Bacău, care funcționează în Tel Aviv, el însuși originar din Bacău, a venit și în acest an să se reculeagă la mormintele părinților săi, Evelina și Ițic Braunstein, mama – Evelina fiind din familia cunoscutului dr. Herman Aroneanu, lider socialist asasinat, în toamna anului 1920, în închisoarea Garnizoanei Bacău și înmormântat tot în Cimitirul comunității evreilor din oraș. După reculegerea la morminte, Mundi și sora sa, Dita, au venit și la o excepțională reuniune cu rudele, cu prietenii și foștii colegi, în care s-au depănat cele mai frumoase amintiri, s-au admirat fotografii din albume vechi și s-au făcut cuvenitele poze de grup actuale. Lângă oaspeții din Tel Aviv la eveniment au venit și alte rude și prieteni din Statele Unite, din Franța, din El Salvador și din Israel. De asemenea, a fost prezent și președintele Comunității Evreilor din Bacău, Hainrich Brif. De la Mundi Braunstein am aflat, într-o curată limbă românească, mai multe detalii despre familia sa, despre profesie și despre constituirea Asociației Evreilor Originari din Bacău.

 

 Domnule Braunstein, ați plecat din Bacău în Israel acum 45 de ani. Generația dumneavoastră încă există, dar mulți băcăuani nu mai știu despre familia Braunstein, despre dumneavoastră.

Sunt născut și crescut în Bacău, vizavi de fosta Casa Modei. Locuința noastră era, atunci, pe strada „I. V. Stalin”, care ulterior a devenit „6 Martie”. Acum, pe locul casei noastre e o sucursală bancară. Eu am venit de multe ori în Bacău, chemat de amintiri. Înainte, unde acum este o bancă era o cafenea, în care intram cu gândul că veneam să beau o cafea... la mine acasă. Și, cumva, să îi găsesc acolo, în gând, și pe părinții mei. Eu m-am născut în acea casă, nu la spital, cum era pe vremea aceea. Păstrez vie amintirea părinților și trec pe la mormintele lor relativ des când mai am ocazia să vin pe aici sau când trec spre restul Europei. Mama era din cunoscuta familie Aroneanu. Nepoții au venit chiar acum să vadă și casa doctorului Aroneanu, din Bacău, unde a trăit și bunicul meu. Tata era din familia Braunstein. Bunicul era arendaș la niște moșieri care aveau pământ pe lângă Bacău. Bunicul l-a ajutat să construiască în Bacău casă cu etaj, cu șase camere. N-am înțeles niciodată cum se construia o casă în 1940, an greu, dar când era nevoie de arhitect, de constructor, de mână de lucru, de meseriași. Cine or fi fost companiile acelea care făceau case? Atunci a fost o perioadă grea și datorită războiului, dar și pentru că evreii nu mai aveau voie să studieze în facultăți. Părinții mei și-au crescut cu demnitate copiii, care au învățat parcă și pentru ei. 

Singur la părinți sau cu ceva frați și surori?

Am doar o soră, mai mare cu doi ani ca mine. E băcăuancă și ea. A studiat limba engleză la Iași și a predat la Liceul Economic din Bacău și la alte licee, apoi a plecat în Israel, unde a predat engleza, dar a făcut un doctorat și acum predă la o academie. După căsătorie o cheamă Edith Gottesman, iar noi, cei apropiați, îi spunem Dita. Eu am făcut studii la Politehnica din București, dar până în anii 70 am fost elev în Bacău, întâi la Școala Generală nr. 5 – cum se numea atunci. Am fost coleg și cu Traian Băsescu, omul cu care m-am întâlnit apoi de câteva ori și în București și în Tel Aviv și în Ierusalim. După studiile primare și gimnaziale, am fost elev la Liceul „Bacovia”. Iar după facultate m-am întors în Bacău, la celebra Întreprindere de Mașini Unelte, care astăzi nu mai există. 

La un moment dat ați plecat în Israel. Când a fost?

În 1980. Am plecat singur, părinți au vrut să vină după mine, dar n-au mai ajuns. Mama murise, între timp, iar tata a vrut să vină cu sora mea, care era cu soțul și cu copiii. S-au înscris să plece, dar tata n-a mai apucat, a murit. Soră-mea a venit doar cu copiii și cu soțul. 

Cu ce v-ați ocupat în Israel? 

Cu ce am învățat, cu electrotehnica, la nivel de inginerie. Am un birou de proiectare în acest domeniu. O fac și acum și sper să mă pot opri, pentru că am deja 73 de ani. Eu n-am nevoie de a lucra pentru a-mi face o viață frumoasă. O am deja. Am și familie. Soția, dintr-o familie de evrei polonezi, am cunoscut-o acolo. Și am și trei copii, născuți în Israel, ca și soția. Familia soției a fost una nobilă, din Cracovia. Eu am avut, deci, mare noroc, și cu soția, cu socrii bine situați și copiii deja realizați. Dar și cu mine am avut noroc, pentru că mi-a mers bine mai toți anii. Deci, eu și acum mai lucrez, deși viața îmi e excelentă, nu-mi lipsește nimic. Singura chestie care îmi strică mie piața sunt doar clienții. Dacă n-ar fi clienții ar fi chiar excelent; ei dau comenzi și plătesc, dar unii vor mai mult, peste ce le dau în aceeași bani. 

 Ați avut, însă, mulți prieteni.

De când am ajuns în Israel, am început să-mi fac tot mai mulți prieteni, ca și în România. La început mă întâlneam numai cu doi-trei, dar încetul cu încetul s-a mai mărit grupul. Astfel, am început să facem, acolo, întâlniri de băcăuani. Ne întâlneam în Yarkon Park din nordul orașului Tel Aviv. La început eram cinci, zece, douăzeci, dar la final se adunau câteva sute. Ne bucuram, dar nu era ușor, pentru că acolo organizam diferite acțiuni, inclusiv mese prietenești. Noi, câțiva, ne ocupam de aprovizionare, dar nu toți înțelegeau că totul e pe bani, deși erau prețuri modice. În general, la astfel de reuniuni e mult de muncă, de făcut convocări. Acolo mai sunt încă unele publicații românești, în care puneam anunțuri să vină lumea la aceste reuniuni, dar nu mai puteam contabiliza astfel câți participanți vor fi. Mai ales că unii spuneau că nu mai pot veni, dar până la urmă te trezeai cu ei. Ce să le dai de mâncare dacă nu știai că vin? 

Cu astfel de reuniuni a luat ființă și Asociația Evreilor Originari din Bacău. 

Încă lucrăm pentru aceasta și nu e simplu. Sunt multe de făcut și de pus la punct. Eu sunt președinte, avem un director general foarte activ și câțiva membri în conducere. Dar mai sunt și alte asociații românești și chiar o Cameră de comerț Israel-România, iar acolo vin mereu personalități din România. Sunt relații bine de făcut. Și noi încercăm, în Tel Aviv, să păstrăm cât mai mult relațiile cu foștii români care sunt în Israel. Aveam acolo și multe restaurante românești, dar au rămas puține, pentru că și cei de origine românească au rămas tot mai puțini. Dar în Rosh Pina, o localitate din Galileea superioară, în districtul de nord al Israelului, fondată în 1882 de treizeci de familii emigrate din Moinești, se construiește un muzeu al evreilor originari din România. Iar în Tel Aviv este, deja, un muzeu al diasporei, unde a activat și o verișoară a mea, care acum vrea să facă și un site cu multe amintiri și poze de familie ale evreilor care mai trăiesc în România sau care sunt deja în Israel, pentru a păstra tradiția noastră românească. Și încercăm să găsim o generație mai tânără, care să ne continue preocupările. Dar, cum să-i atragem pe cei tineri să vină să le povestești despre mâncarea românească, despre cântece românești, care i-ar putea interesa? 

Filiala din Bacău a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România poartă numele unui jurnalist și scriitor de origine evreiască, Marius Mircu. El a fost fratele academicianului Solomon Marcus, despre care un coleg de filială, Cornel Simion Galben, tocmai a lansat o carte. 

Sunt mulți ziariști și scriitori de origine evreiască în România. Și în Israel sunt câțiva scriitori de limbă română, care scriu și acum și pe care de obicei îi ajutăm să scoată cărțile sau publicațiile lor. Eu și sora mea am contribuit personal la apariția cărții „Obștea evreiască din Bacău”, scrisă de I. Kara (Ed. Hasefer, 1995). Am făcut-o în memoria părinților noștri, Evelina și Ițic Braunstein. Din 1.000 de exemplare, 700 le-am împărțit gratuit pe la cei cu origini băcăuane. Au mai fost și alți autori care au scos cărți despre viața din România prin care au trecut și ei. Unul este ziaristul băcăuan Roni Căciularu, care a publicat mai multe volume de amintiri. Iar în Israel apar și destule publicații în limba română, dar parcă tot mai puține.