Ziaristul Ovidiu Pauliuc s-a mutat în redacțiile celeste

De marți seara, 7 aprilie, ne gândim la unul dintre colegii și prietenii noștri ca la un om care a fost. Ovidiu Pauliuc.

Pentru el, ca și pentru atâția alții plecați înainte de vreme să hălăduiască pe Câmpiile Elizee, viața a fost nedreaptă. S-a întâmplat prea devreme!

Am stat, cum se spune, umăr la umăr pe frontul jurnalismului preț de vreo 25 de ani. Era o încântare să-ți fie alături Ovidiu, să-i auzi glumele și observațiile surprinzătoare, era o bucurie să-l auzi fredonând câte un crâmpei de melodie la modă. Era gazetarul care deborda de talent, care uimea prin sclipitoare comentarii, cele mai multe încărcate de un umor de cea mai bună calitate, parcă specific ținutului din care se trăgea, prin înaintașii săi, și de care a fost permanent extrem de mândru: Bucovina.

Practic, era băcăuan get-beget, dar rădăcinile lui erau totuși acolo, în Țara de Sus, unde cumințenia, caracterul și respectul sunt la ele acasă. Am avut șansa să ajung în satul de care parcă era tot mai mult legat, în Slobozia Milișăuților, pe care îl cunoșteam deja din descrierile lui ca din povestirile celebrilor scriitori moldoveni. Cu el am cunoscut, în sat, personaje de roman, precum pălimarul, preotul sau copiii de pe toloacă – maidanul satului unde prichindeii încingeau câte o miuță.

Făcea, de la un timp, naveta între Bacău și localitatea bucovineană, dar nu uita să dea o fugă și pe la Rădăuții de alături, să treacă pe la grădina zoologică și să ospăteze cu câte ceva animăluțele. Ovidiu vibra, în sufletul lui, ca vioara la care ani buni a cântat tatăl său, profesor de muzică, și pe care o păstra ca pe un dar de preț.

Ovidiu a fost pentru noi, colegii și prietenii lui, ca un pansament pe suflet. Ne onora compania sa, iar clipele, ba chiar orele petrecute împreună deveneau superbe. Avea replică pentru orice, însă cuvintele lui, de cele mai multe ori glumețe, plesneau frumos, ca un bici de mătase. Erau o mângâiere.

Între amintirile de la el ne rămân și cuvintele tipărite în mai multe gazete. Sunt dovezile unui talent înnăscut, ale unei inteligențe superbe. Iar umărul lui era unul ferm, pentru câte un sprijin moral de care aveai nevoie uneori. Viața l-a însoțit, de la un moment dat, cu un alt caracter remarcabil, al celei care avea să-i devină o devotată soție, Denisa.

Sunt deja invidios pe redacțiile ziarelor care poate apar și pe celălalt tărâm și unde avem deja câțiva colegi dragi, pentru că sosirea lui Ovidiu aprinde acolo lumini fosforescente.

Dumnezeu să te odihnească de-a pururi în grădinile sale, Ovidiu! Noi, vremelnic aici, pe Pământ, te simțim aproape și nu te vom uita. Acum traversăm un timp ostil vieții și ne despărțim de tine la distanța socială impusă de autorități. Dar suntem mereu împreună!