Oana Giurgiu |
Cum ați pornit la drum
pentru acest film, cum ați intrat într-o asemenea aventură?
Am povestit totdeauna că filmul acesta l-am făcut din curiozitate. Pentru că
la început am descoperit, poate, o poveste, dar îndeajuns de interesantă cât să
te tragă înăuntru ca într-un vortex și să vrei să afli și alte lucruri. Filmul,
de fapt, a început la Moinești, pentru că aici am aflat prima poveste. Sigur,
eu m-am doumentat înainte de a ajunge aici, dar aici am făcut prima filmare,
acum (îmi vine greu să zic!) cinci ani.
Cinci ani a durat
documentarea și filmarea?
Da. Noi am filmat, de fapt, din prima clipă în care am ajuns aici.
A fost, probabil, nevoie să
tot reveniți la Moinești.
Nu, n-am revenit la Moinești, dar am bătut țara în lung și-n lat și am fost
și în Israel. Apoi am avut foarte multe filmări, în diverse locuri, dar mai
ales în Moldova, în Iași și în alte locuri.
Unde au trăit foarte mulți
evrei…
Da. Dar nu sunt foarte multe personaje în filmul nostru care să trăiască
acum în România, pentru că filmul e o istorie a emigrației evreilor din România
în Israel. Am vrut să rămânem fideli poveștii acesteia.
Exodul, așa cum a fost trăit
Ați urmărit adevărul istoric?
Da. Cu toate acestea m-a interesat să depășesc, cumva, granița adevărului
istoric și să mă îndepărtez pe alocuri, pentru că era foarte important să redăm
contextul în care se întâmpla decizia de emigrare din România către Israel. Era
foarte important să înțeleagă publicul pe care eu îl vizam, să înțeleagă de ce
s-au întâmplat lucrurile acestea. {i publicul pe care îl vizez cu filmul meu nu
e comunitatea evreiască, ci, dimpotrivă, e vorba chiar de generațiile tinere (și
nu numai), toți acei oameni care nu au avut acces la anumite date istorice, la
anumite episoade din istoria țării noastre, date care au fost cumva
cosmetizate, fie că erau în timpul războiului și se mușamalizau niște lucruri,
fie că era vorba de ce s-a întâmplat în anii 50 su 60 sau 70, în timpul
comunismului, când erau lucruri despre care nu se vorbea. Aceasta a făcut ca
ilustrarea vizuală a filmului să fie ceva destul de complicat. Nu era interesul
nimănui să păstreze în arhivă astfel de lucruri care nu făceau cinste istoriei,
până la urmă.
Ați găsit personaje
interesante?
Am găsit oameni minunați. Pentru că filmul a fost făcut cu oameni, nu cu
experți care să știe în felul lor istoria. Am vrut să găsesc povești de viață
relevante pentru episoadele filmului.
Oamenii aceia spuneau, de
fapt, poveștile propriilor vieți.
Poveștile lor personale reprezentau, practic, istoria acelui exod. Mare parte
dintre personaje trăiesc în Israel. Din 19, numai unul era din România, dar
care și el spune o poveste foarte „veselă”. E vorba despre o groapă comună,
care s-a găsit, în anul 2011, într-o comună de lângă Iași. Care ne confirmă că
noi încă nu am răscolit chiar toată istoria, pentru a înțelege mai departe cum
au stat lucrurile. Suntem în continuare tributari ideii preconcepute despre
acele evenimente.
Un cuvânt greu: pogromul
Cadru din film |
Se vorbește, totuși de „pogromul”
din România”, un cuvânt foarte greu pentru noi. Iată ce se întâmplă, acum, și
cu diferendele legate de un „pogrom” în Armenia, săvârșit de turci, de urmașii
otomanilor, cu o sută de ani în urmă.
Da, e un cuvânt foarte greu, dar trebuie să ți-l asumi așa cum s-a întâmplat
acum circa 70 de ani. Nu putem da lucrurile înapoi, ci numai să înțelegem ce
s-a întâmplat și să acceptăm realitatea cu toate responsabilitățile ei.
Cum vedeau personajele
filmului lucrurile care li s-au întâmplat? Erau încă încrâncenați sau deja
degajați?
La finalul unei proiecții cu filmul, s-a ridicat un spectator și ne-a mărturisit
că nu își imagina cum vor fi aceste personaje, dar după vizionare și-a dat
seama că ei sunt foarte români. E vorba de octogenari care au plecat din
România când erau copii sau adolescenți, dar nu și-au pierdut românitatea,
limba, au păstrat, cu notalgie,
amintirea locurilor în care s-au născut. Cred că este un mesaj foarte
interesant, foarte puternic, anume că niște oameni s-au chinuit foarte mult
timp să reușească să emigreze, să părăsească țara care îi trata cumva cu
ostilitate. Nu au plecat în momente favorabile, calme, ci foarte tulburi,
dramatice. Însă, cu tot chinul la plecare, ei nu au resentimente față de
România și de români. Dimpotrivă. De unul dintre personajele filmului ne-am
legat foarte mult. Plecase la 14 ani din Iași, în 1944, dar ne-a mărturisit cum
citea în fiecare zi o publicație din Iași, pentru a fi la curent cu tot ce se
mai întâmpla acolo unde s-a născut.
Să nu uităm, să nu repetăm greșile
istoriei
Care este mesajul acestui
film?
E un film făcut într-un moment important, în care, practic, ne despărțim de
o generație, a celor care au emigrat și care au supraviețuit celui de Al Doilea
Război Mondial. Noi trebuie să înțelegem ce li s-a întâmplat lor, dar și că
evreimea, în România, a dus la o dezvoltare a culturii, a civilizației, că le
datorăm foarte mult. Românii din Israel au plecat cu un bagaj cultural foarte
important în noua lor țară. Lucruri care nu trebuie uitate, care trebuie să rămână
într-un sertăraș al memoriei colective. Au trecut mulți ani de când au fost ape
tulburi în Europa, dar acum apele se tulbură din nou. Filmul e important și
pentru că apare tocmai acum. Ce s-a întâmplat atunci ar trebui să nu uităm, să
vedem care au fost efectele ostilității unei societăți față de o minoritate. Ar
fi ideal să nu repetăm greșelile din istorie. Filmul vorbește de o emigrație
masivă din România a evreilor, de 400.000 de oameni care s-au îmbarcat pe
vapoare suprapopulate. Unele s-au scufundat sau au fost scufundate. Iată că astăzi
trăim din nou aceleași lucruri, dar din partea cealaltă de mare. E foarte trist
să vezi cum marea aduce la țărm trupurile a sute de oameni.
Datori cu încă două ore de
film
Fotografii și colaje
folosite în film, expuse la Moinești |
Documentarul e un film de
lung metraj, de 116 minute. De ce atât de lung? Ați simțit că nu vă mai puteți
opri?
Sincer, da. Însă putea fi și mai lung, de peste patru ore. Am tăiat foarte
mult însă, pentru al face vizionabil lejer. Dar, cred că suntem datori cu alte
două ore de film, pentru acești oameni care nu au fost atunci tratați foarte
bine.
Cum se traduce titlul
filmului?
Aliyah este un nume un pic exotic, dar am vrut să fie atrăgător prin
aceasta. Acroșant. Afișul filmului e foarte vesel și chiar filmul lasă o
asemenea impresie prin maniera de realizare, pentru că oamenii despre care
vorbește au fost și ei veseli, nu triști. Cuvântul Aliya provine din engleză,
dar evreii îl foloseau și ei și însemna „urcare”, un termen care se referă la întoarcerea
celor care au părăsit Țara Sfântă (Holy Land) și au plecat în Diaspora.
Revenirea este văzută ca o înălțare. Al doilea termen al titlului, Dada, este
un tribut adus dadaismului. Filmul începe la Moinești, unde s-a născut unul
dintre părinții curentului Dada și de unde au plecat primii evrei care s-au întors
în Israel. Filmul se încheie într-un sat de acolo, Ein Hod, înființat doar
pentru artiști de pictorul Marcel Iancu, prietenul lui Tzara. Filmul este o călătorie,
o urcare de la Moinești la Ein Hod.
Sunteți evreică?
Nu, aceasta se vede și în film. Am și spus, de
la început, că știam foarte puține despre evrei, dar am fost curioasă să descopăr
lucruri noi despre poporul meu, despre care știam numai că e bun, că e cald,
ospitalier. Am văzut și altă față a medaliei, dar asta nu înseamnă că îmi
iubesc poporul mai puțin acum. Nici nu cred că ne putem iubi mai puțin pe noi
după ce vedem acest film, dar trebuie să ne acceptăm și relele, nu doar ce a fost
bun.Absolventă de jurnalism și drept, Oana Giurgiu a realizat emisiuni și documentare tv înainte de a face pasul către filmul de ficțiune, ca director de locații al filmului „Moartea domnului Lăzărescu” (regia Cristi Puiu). În 2006 a produs filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, „Legături bolnăvicioase”, prezentat în premieră în secțiunea Panorama a Fesfivalului de Film de la Berlin. Tot la Berlin, în 2009, filmul pe care l-a coprodus, „Katalin Varga”, al regizorului britanic Peter Strickland, a obținut Ursul de argint. Au urmat „Caravana cinematografică”, în regia lui Titus Muntean, „Undeva la Palilula”, primul film al regizorului Silviu Purcărete, și ultimele filme ale lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni și melci” și „De ce eu?”. Oana Giurgiu este cofondator și director executiv al Festivalului Internațional de Film Transilvania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu