Dă, Doamne, ploaie pentru toți!

Costache Popa, din Scorțeni, fost primar al comunei, om născut în sat, crescut acolo și întors, după o viață de muncă prin alte părți de țară, tot în satul lui, a ajuns ieri acasă, din Bacău, după două zile de tratament medical, necesar și benefic. Ne-am văzut și am schimbat câteva vorbe prietenești. Dar n-am putut ocoli, cum o fac toți cei care au fost sau mai sunt oameni de la țară, subiectul zilei: seceta. Costache Popa are pământ cât poate munci, cam cât are fiecare om fără pretenție de afacerist. Adică nu atât de mult cât să se numească „fermă”, dar suficient cât să cultive ba una, ba alta, trebuitoare traiului diurn. De circa două luni se uită, însă, ca fiecare din această parte de țară, cu mare îngrijorare la porumbul de-o șchioapă, cam gălbejit, la răsadurile obosite din grădină, la pământul tare ca piatra, la cerul pe care norii se mai răzbună, dar ploaie ioc. E secetă și e doar un început al ei.

La fel de îngrijorați sunt și arendașii a zeci și sute și chiar mii de hectare de teren agricol, dar și proprietarii de pământ. Adică unii mai chivernisiți. Grijile lor sunt chiar mai profunde, la ei seceta înseamnă pierderi enorme sau, Doamne ferește, chiar faliment. Am stat o zi întreagă printre ei și i-am auzit pomenind, din oră în oră de calamitate, de lipsa de ploaie, de lipsa de apă în general, pentru că nici de irigații nu se mai poate vorbi cu încredere în România. În ziua aceea, adică acum vreo două săptămâni, plecați cu noaptea în cap la București cu toții, ochii fermierilor erau numai pe câmpurile care defilau prin fața noastră. De pe la Buzău au apărut tot mai multe bălți pe marginea drumului, chiar prin margine de lanuri. Plouase binișor pe acolo. Parcă și în ciuda moldovenilor bătuți de secetă. La întoarcere ploase iar, bălțile erau și mai mari și mai multe. Plouase și prin Bacău, doar în oraș, mai puțin peste câmpuri și sate. Telefoanele s-au înroșit pe această temă, fiecare voind să afle cum e pe acasă.

N-a fost să fie ploaie și, se vede treaba, nici nu pare să fie curând. „Să fie ploaie – vorba unui cântec -, să fie pâne”. Sau, cum spunea unul dintre fermieri, la despărțire, să ude un pic „măcar să nu rămânem datori”. Adică datori pe la bănci, pe la prieteni, pe la furnizorii de semințe și de imputuri agricole.

Toți vrem ploaie. Unii să plouă cu bani mulți, alții măcar cu liniște și pace financiară, alții măcar să aibă ce pune pe masă.

Dă, Doamne, ploaie pentru toți!