Cu doar patru zile în urmă am auzit încă o dată vocile unor oameni
îngrijorați de aplicarea, din 25 mai, a Regulamentului general privind
protecția datelor cu caracter personal.
Ei erau membri ai unei organizații neguvernamentale, dar astfel de temeri
au toți cei care dețin, care administrează sau care lucrează direct cu date
personale ale unor clienți, ale unor parteneri etc. Furnizarea de astfel de
date și mai ales publicarea lor va avea consecințe grele. Dar, dacă e lege nu e
tocmeală, mai ales dacă Regulamentul a fost impus de Uniunea Europeană.
La noi, la români, lucrurile par însă întotdeauna ceva mai speciale.
Evident, e bine să protejezi datele privitoare la oricare persoană, tocmai
pentru că sunt „personale”. În prezent, când ingerințele în treburile, în
intimitatea unei persoane sunt la ordinea zilei, de la banalii dar fioroșii
hackeri până la cumpliții teroriști, parcă orice protecție este binevenită.
Unii întind, însă, arcul cam mult și, cu toate opreliștile impuse chiar de la
UE, cer în continuare tot felul de rapoarte, tot felul de date. Sunt exemple de acest fel venite de la instituții
ale statului, dar și opinii ale celor vizați, vizavi de astfel de cereri.
Nu e departe perioada în care se făcea mare tam-tam pe solicitarea obsesivă
în varii cazuri a celebrului Cod numeric personal, o cheie lesne de folosit
către lacătele seifurile noastre de intimitate. Acum, aflăm, chiar Ministerul Justiției,
dar și cel al Finanțelor Publice, chiar și Curtea de Conturi emit pretenția de
a li se furniza tot felul de date personale. Chiar și ale celor care fac, de
exemplu, donații.
Desigur – spune cineva afectat de asemenea cerințe – e nevoie și de
transparență, mai ales când lucrezi cu banul, pentru a nu ieși din legalitate,
dar până unde poate merge și transparența?
Ar trebui, poate, să facem precum un personaj caragialesc: să iscălim
declarațiile de date personale, dar să le dăm anonime!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu