Învățământul
profesional românesc pare să intre pe un făgaș nou, benefic, după ce mai multe
instituții de învățământ (și nu numai) au înființat clase întregi, chiar școli
dedicate acestuia, uneori după modele de mare succes în lumea civilizată.
Frapează, însă, o adevărată ruptură între ceea ce se cere și ceea ce se caută
pe această piață, de vreme ce întreprinderi mari, de prestigiu, dar și altele
mai mărunte, se plâng mereu de lipsa forței de muncă de care au nevoie, evident
a celei calificate. Astfel, unii antreprenori au ajuns că califice la locul de
muncă, în condițiile în care piața pe care activează începe să le ceară tot mai
multă producție. Școli cu tradiție în calificarea tinerilor ori s-au închis ori
propun viitorilor elevi meserii de genul „ospătar”, „vânzător”, „agent de
turism” etc. De constructori, de mecanici, de operatori chimiști și de alții
asemenea parcă n-ar mai avea nevoie nimeni, deși unii țipă după ei.
Nostalgic,
cum devine tot omul plecat prin lume, dar întors uneori la baștină, n-am evitat
să trec deunăzi să mai văd, măcar pe dinafară, fostul liceu industrial de
chimie în care mi-am petrecut cinci ani din viață. După 60 de ani de la înființare,
deviza școlii, devenită „Colegiu Tehnic”, este acum „Tradiție și continuitate”,
dar de chimie pe acolo nici vorbă, ci doar de turism și alimentație, de protecția
mediului sau de comerț. În timp ce un combinat chimic de alături plânge după
chimiști calificați.
Desigur,
și meseriile își au viața lor, adică se nasc și mor. Dar în unele cazuri parcă încă
nu a sunat ceasul.
Mi-am adus aminte din nou de o
astfel de situație când, din Moinești, am primit vestea frumoasă că în clădirea
fostei „Școale de Băieți”, deschisă în 1894, dar care din 1980 a fost Atelier Școală
pentru Grupul Școlar Industrial de Petrol și Gaze, este propusă acum să devină
un muzeu. Iată o idee, poate pentru a aduce măcar în muzee meseriile de care încă
avem nevoie.
