Documentarul Aliyah DaDa a ajuns acasă la evreii români din Israel

Oana Giurgiu, la Ierusalim, alături de
protagoniști și realizatori (FotoȘ Facebook)

Documentarul de lung metraj Aliyah DaDa, realizat de regizoarea Oana Giurgiu și prezentat în toamna trecută în Moinești, dar acum câteva zile și în Bacău, a ajuns și în Israel, acasă la cei a căror istorie o rememorează: 400.000 de evrei plecați din România în Țara Sfântă în ultimul mare exod, din anii '50. Între ei s-au aflat și evrei originari din Moinești și din Bacău. Povestea din film începe chiar la Moinești, „eroii” ei fiind cei care în Israel au întemeiat localitatea Rosh Pina. Despre modul în care a fost primit documentarul acasă la evreii români ne-a vorbit chiar regizoarea Oana Giurgiu.

Le-ați dus evreilor români din Israel o pagină substanțială din istoria propriei lor vieți sau a înaintașilor pe care i-au avut. De când ați început să lucrați la acest film au trecut destui ani, iar unele personaje au plecat în altă lume. Cu atât mai emoționantă cred că a fost revederea cu cei din Israel.

A fost o înâlnire organizată cu Institutul Cultural Român și care a durat vreo zece zile. Am mers din oraș în oraș și am vrut să facem în așa fel încât să fie măcar două proiecții mari în Tel Aviv și în Haifa. Dar am ajuns și în Rosh Pina, în Ierusalim, în Holon. A fost impresionant, pentru că a fost un prim contact cu comunitatea românească din Israel. Știam sigur că, dacă voi face două proiecții, la prima vor veni cei care au plecat din România, iar la a doua își vor trimite copiii, nepoții. Așa a și fost. Astfel, au fost momente în care erau atât de recunoscători că cineva a făcut un film care le va fi de ajutor să le explice copiilor sau nepoților despre România, despre venirea lor în Israel, despre istoria evreilor din România. O doamnă mi-a spus cât este de fericită că a văzut filmul și fiica ei, iar acum a înțeles toată povestea exodului evreilor din România. Mă așteptam să aud de o fiică tânără, dar am aflat că avea 61 de ani. M-am gândit cât timp au așteptat acei oameni să-și poată explica ce s-a întâmplat, pentru că e foarte greu pentru unii să înțeleagă acum tot exodul unei populații atât de numeroase, circa 400.000 de oameni.

V-au asaltat cu întrebări? Ce au vrut să audă?

Da, au vrut să afle, să știe, să vadă. Au vrut și să mă descoase de ce am vrut eu să fac acest film dacă nu sunt evreică. Le-am explicat și lor, cum am explicat peste tot, că am făcut filmul din curiozitate, din dorința de a cunoaște mai bine istoria țării mele, de a înțelege țara în care trăim. Am aflat foarte multe documentându-mă pentru film, am aflat cât de mulți dintre oamenii importanți pentru România au fost evrei și cât de importantă a fost influența evreilor în țara noastră, dar nu mai departe de Moldova. În Moldova s-au născut foarte mulți scriitori și artiști. Și poate că nu este întâmplător. Pentru că aici și evreii au impulsionat dezvoltarea laturii artistice. Filmul meu se încheie cu un scurt citat din Marcel Iancu. El spune „nu se va mai ști ce a fost evreiesc în România și ce este românesc în Israel”. Deci e important de gândit ce a pierdut România prin plecarea celor 400.000 de evrei și ce a câștigat Israelul prin venirea lor acolo. Aceasta vreau să se deducă din filmul meu. Să încercăm să facem un exercițiu de imaginație.

Cum a fost reîntânirea cu cei din Rosh Pina?

Acolo sunt cei care au plecat din Moinești. Pentru ei, filmul a fost important pentru că au avut în el o privire de ansamblu asupra întregii idei de exod. Până la urmă, din punctul meu de vedere migrația se oprea, pentru ei, undeva la finalul secolului al XIX-lea. Ei nu mai știau ce s-a întâmplat după aceea. Acum se dorește un muzeu al evreilor din România în Rosh Pina, iar realizarea lui pare a fi pe o linie dreaptă. Se va realiza, probabil, în următorii ani. Oricum, ei caută documente, dovezi.

Știu că s-a luat legătura și cu autoritățile din Moinești în acest sens.

Se lucrează mult pentru acest muzeu. Sper ca lucrurile să se întâmple, iar filmul meu să fie și el acolo, să fie văzut.

Filmul ar mai putea avea o continuare? Vă gândiți la un asemenea proiect? La ce proiect lucrați acum?

Lucrez la un nou proiect. Nu va mai avea o legătură cu Bacăul și cu Moineștiul, dar va avea o legătură cu Moldova. Va fi o poveste interesantă despre spionaj în timpul războiului, dar mai multe nu vreau să spun. Voi folosi chiar o parte din documentarea la Aliyah DaDa, pe care n-am mai putut-o folosi, dar pe care nu o pot abandona. E un episod necunoscut din istoria celui de Al Doilea Război Mondial în România.