luni, 1 decembrie 2014

Băcăuani de legendă. Legende despre băcăuani: Petru Plăcintă


(Interviu apărut în ziarul Deșteptarea, din 28.11.2014)

Un intelectual rasat. Un lord al zootehniei românești. Un om impecabil. Un domn. Petru Plăcintă. Așa l-am văzut mereu, cum l-au văzut și mulți alții din jurul meu. Un om de legendă, după o viață dedicată profesiei sale, comunității în care trăiește, României și, nu în ultimul rând, familiei sale. Numele său este însă cel mai mult legat de avicultura românească și de cel mai important pivot al ei, care a fost și a rămas întreprinderea Avicola, apoi compania Agricola Internațional, primul holding din țara noastră, în prezent Grupul Agricola. Am vrut să refac, din povestiri, chiar cu eroul ei, această legendă. Și am stat de vorbă cu Petru Plăcintă, având alături un vraf de cărți, reviste și ziare în care avea făcut câte un portret, în ani diferiți, după cum au considerat autorii. Eu am vrut ceva mai mult, am vrut să despic firul legendei din jurul acestui om. A fost de acord și a fixat, în principiu, maxim o oră de întrebări și răspunsuri. Am deschis discuția pe la ora 15,00 a unei zile mohorâte de toamnă. Povestea a început să curgă firesc, închegat, fluent, încât de ceaiurile pe care lea aveam în față ne-am mai atins rareori. Petru Plăcintă retrăia, pentru a câta oară, propria legendă. Afară a amurgit repede, iar în biroul său de președinte de la Cybernet Auto Center s-a lăsat tot mai mult întunericul. Dar n-am avut îndrăzneala să cer măcar un pic de lumină. Mi se părea că aș strica vraja care pusese stăpânire și pe povestitor și pe ascultător, cum numai ascultând poveștile bunicilor se mai întâmpla. Creionam, împreună cu Petru Plăcintă (vorba unui mare istoric român) „o viață de om așa cum a fost”. Ora planificată inițial se dublase, dar noi n-am mai simțit cum trece timpul. Am transpus povestea acestui om de legendă, cuvânt cu cuvânt, în paginile care urmează, alături de un inevitabil CV, pentru exactitatea datelor, dar și de câteva dintre portretele pe care le-au încercat doar câțiva dintre cei mai buni prieteni și colaboratori ai săi.

 „Legenda face ca vârsta a treia să fie foarte frumoasă pentru mine”

- Băcăuanii vorbesc adesea despre Petru Plăcintă ca despre un personaj legendar, despre care se spun multe și care și-a legat numele de atâtea dintre obiectivele în special industriale ale Bacăului. Credeți într-o astfel de legendă?
- Trebuie să recunosc că această legendă face ca vârsta a treia, la care am ajuns, să fie foarte frumoasă pentru mine. De fapt, este zestrea pe care o am după atâția ani de muncă în Bacău, în Piatra Neamț, în București și nu mă face de cât să fiu bucuros că am făcut ceea ce am putut să fac în viața mea activă.
- Ca totul să rămână, până la urmă, de legendă.
- Să rămână de legendă. Mă bucur că, de fapt, lucruri normale pentru orice societate dezvoltată la noi au fost considerate legende, pentru că au fost niște începuturi. Profesia mea, de tânăr, a început cu avicultura, iar avicultura a început odată cu intrarea mea în activitate. Deci, am putut să beneficiez, remarcându-mă din primii ani de profesie, am fost de fapt împins de la spate să merg în străinătate, să aprofundez cunoștințele profesionale în țări civilizate, în care avicultura era, deja, o activitate industrială și să aduc în România, într-un timp foarte scurt, echipamente industriale, hibrizi și ca, în doi-trei ani, să fim la nivelul statelor europene dezvoltate.
Familia Placinta, cu mezinul Mircea, în 1972
- Deci, ați avut ocazia să acumulați elemente care au dat greutate profesiei dumneavoastră, modului dumneavoastră de a fi, ceea ce mai târziu s-au transformat în elemente de legendă, pentru că ați fost omul care ați construit ceva.
- Cred că legenda vine din realizările Avicolei Bacău, unde am lucrat, pentru că ceea ce au cercetat englezii timp de 50 – 60 de ani sau canadienii în producerea de hibrizi giganți s-a transferat în România în numai doi-trei ani. Aici a fost „miracolul”, considerându-se că eu am făcut ceva deosebit. Am făcut ceva deosebit în sensul că nu am cheltuit banii statului degeaba, iar acolo unde am fost am făcut tot ceea ce este posibil să fiu înarmat cu noi cunoștințe și să fiu aliniat la tehnologia mondială.

„Cum mi-am găsit Bacăul”

- Sunteți originar din județul Neamț. Se vede și pe chipul dumneavoastră: aveți trăsăturile omului crescut la munte. Vă trageți, probabil, din părinți dedicați activităților specifice zonei.
- Tatăl meu a fost muncitor forestier, iar mama casnică, dar provenea și ea din mediul sătesc. Iar bunicii mei au reușit să-mi insufle dragostea pentru natură, pentru că făceam la ei toate vacanțele mele.
La Ferma Brad (Avicola), Ceaușescu a primit o lecție de marketing
- Cum de a ajuns un nemțean, fie el și dedicat zootehniei, în Bacău? Despre unii oameni se spune, în cazuri similare, că „și-au găsit Bacăul”. Vi s-a întâmplat și dumneavoastră?
- Tot progresul în ierarhia pe care am avut-o a fost, de fapt, o împingere din spate, o recunoaștere a poziției profesionale pe care am avut-o când cei care conduceau activitatea economică a fostei Regiuni Bacău o cunoșteau, m-au remarcat și m-au împins pe posturi mai înalte, uneori aproape împotriva voinței mele. Da, mi-am găsit Bacăul, dar și pentru că atunci era Regiunea Bacău, din care făcea parte și actualul județ Neamț, când regretatul secretar Ibănescu, cel care se ocupa de agricultură, un mare om, m-a remarcat la Piatra Neamț și, într-o notă aproape brutală, m-a luat, în termen de trei zile, și m-a făcut director la Avicola Bacău.
- De pe poziția de inginer…
- Inginer într-un CAP, dar unde realizasem, în doi ani, ceea ce nu reușiseră alții să facă în zece.
- Secretarul de județ a simțit că aveați stofă de bun manager, cum am spune acum.
- A simțit și apetitul meu pentru progres.

La zootehnie, via medicina umană

USAMV ”Ion Ionescu de la Brad” Iași
- Totuși, cum ați devenit zootehnist, inginer zootehnist? Cum ați ajuns să vă alegeți viitoarea profesie? De ce nu v-a atras civilizația lemnului, de exemplu, specifică muntelui?
- Eu, un văr și un bun prieten al nostru, viitorul director Dobrin, de la Piatra Neamț, fiind colegi de liceu ne pregăteam pentru admiterea la Facultatea de medicină umană. A fost o întâmplare că în acel an toate materiile pentru examen erau aceleași și la Zootehnie și la medicina umană. La Medicină se intra foarte greu, erau 20 – 30 de candidați pe un loc, unii și cu multe „pile” (se dădea chiar câte o mașină pentru reușită!). Eu nu văzusem Iașiul, nici nu ieșisem de prea multe ori din Piatra Neamț. Un alt văr al meu, student la Economie, ne-a condus, la rugămintea mamei, să ne înscrie la facultate și să dăm examen. Ne-am înscris, dar după câteva zile vărul student mi-a atras atenția: „Petre, să știi că oricât de bine pregătit ai fi, nu ai nicio relație pe aici și nici nu ești testat la un nivel la care ai putea reuși. Te sfătuiesc, fiind aceleași materii de examen, să mergi la Zootehnie. }i-au plăcut mereu animalele, păsările, porumbeii, deci vei avea o profesie plăcută”. Așa am făcut și m-au urmat și ceilalți doi coechipieri. După afișarea rezultatelor, noi eram pe primele locuri. Atunci a început regretul enorm că nu am rămas la Medicină, considerând că reușeam și acolo, măcar pe la mijlocul listei. Dar, regretele au fost de scurtă durată, pentru că după anul întâi au început disciplinele adevărate ale profesiei și am început să îndrăgim zootehnia.
- V-au consolidat dragostea abia născută pentru zootehnie profesorii dumneavoastră?
- Mi-a plăcut zootehnia pentru că în timpul copilăriei efectiv dormeam în hulubăria de acasă. Cu timpul, am descoperit tehnicile de selecție în zootehnie, care m-au făcut să iubesc cu adevărat această profesie, care de multe ori a depășit alte profesii consolidate. Pentru prima dată, clonarea unei ființe a fost făcută în zootehnie, la oi. Vă aduceți aminte de celebra oiță Dolly. Acum se încearcă și la om, dar discuțiile sunt foarte mari. Reușita certă a fost în zootehnie.

Școala din străinătate adusă în Bacău

Congrese internaționale, seminarii, specializări
- V-ați dat seama de un domeniu fabulos, pentru că în zootehnie e vorba de viață, și v-ați consolidat dragostea pentru meserie. Motiv pentru care v-ați propus să deveniți un bun specialist, țel realizat și printr-o serie întreagă de specializări în străinătate. Care este povestea lor, pentru că și acestea au devenit „legendare”?
- Este adevărat. Sigur, am fost un pionier în pregătirea în genetică în țări cu tradiție în domeniu, în special în producerea de hibrizi, hibrizi giganți la curcă, dar și hibrizi pentru păsări ouătoare și așa mai departe. Am început deplasările cu Canada, pentru că acolo era un pol științific de producere a hibrizilor canadieni, deși în Europa – am aflat ceva mai târziu, în Anglia, producerea hibrizilor avea rădăcini mult mai vechi și cu rezultate concrete. A fost fascinant și în Canada, pentru că nu ieșisem din țară niciodată. Stăpâneam limba engleză doar de trei luni, după ce învățasem câte 14 – 15 ore pe zi. Șocul a fost teribil, veneam dintr-o țară socialistă, cu principiile ei, cu  nivelul ei de dezvoltare, și m-am trezit într-o țară fabuloasă, cu libertăți deosebite. Eram, însă, șocat și de rigorile disciplinei de acolo. Aceasta a început de pe aeroport, pentru că intrasem într-o altă țară fără viză, din neglijența celor care s-au ocupat de plecarea noastră. Așa am fost arestat pentru 24 de ore, până când ambasada noastră a clarificat problema. După ce am fost în Canada, s-a făcut la noi importul de hibrizi din Europa (pe școală europeană și canadiană, pentru că sunt diferențe între ele). Abia după importul liniilor pure de hibrizi a început și la noi adevărata activitate științifică, iar Bacăul a devenit o adevărată academie, pentru că polul de cercetare în producerea de hibrizi de acest gen era la Bacău.
- Cum s-a format acest pol de cercetare? Datorită dumneavoastră sau printr-o hotărâre venită , cum era atunci, de la nivel central?
- S-a făcut nu întâmplător la Bacău, pentru că Bacăul era fruntea. Eu am ocupat aici un post de director la început, în sectorul gospodăresc, sector care era pe ultimul loc din țară, dar după numai trei ani a devenit unitatea numărul unu a României. S-a înființat sectorul industrial de pe Calea Bârladului și în alte locuri din oraș, o noutate totală, datorită calităților mele, spun eu. Am format un centru puternic de producție de carne și ouă.
- Dar, pe vremea aceea, ați fost trimis de stat la specializare, nu ca acum, când pleci mai ales pe cont propriu.
- Da, trimis, dar cu o grijă deosebită: scos din producție timp de o lună pentru a învăța engleza și cu o testare și sprijin deosebit din partea miniștrilor din domeniu. Nu este o noutate dacă vă spun că liniile pure de hibrizi importate de România în Bacău au fost plătite în aur. Era, deci, o responsabilitate uriașă specializarea noastră. Regretatul Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii de atunci, pe care îl consider cel mai mare ministru din agricultura românească al vremurilor, spunea: „Petre, dacă reușim, reușim amândoi, dacă vom cădea, cădem amândoi, pentru că avem responsabilitatea afectării unor asemenea fonduri financiare pentru importuri și, apoi, pentru investiții, pentru crearea de ferme și dezvoltarea sectorului industrial, ca să nu mai vorbesc de echipamente, de abatoare, de stații de incubație etc. Fiecare sector nou înființat însemna o pregătire în străinătate. La început am fost obligat să mă duc eu, dar când sectorul a început să capete o dimensiune, iar responsabilitatea a crescut foarte mult, m-am înconjurat de oameni tineri, pe care i-am selectat din facultate și pe care în primul an de activitate i-am trimis la specializări de minim două-trei luni. Am avut peste 80 la sută dintre specialiști pregătiți în străinătate.
- Legenda spune că dumneavoastră, din străinătate, v-ați întors nu cu blue jeans, sau cu alte asemenea suveniruri, ci cu niște cofraje de ouă confecționate într-un anume fel…
- Nu, e doar o legendă, în realitate era vorba de secrete mult mai mari, pe care le-am „împachetat” în mintea noastră, pentru a ajunge la performanțele la care am ajuns. Astfel, toată lumea creștea curci în spații exterioare, pentru că era o boală numită micoplasmoza care nu permitea creșterea în spații închise, în spații industriale aglomerate. Mortalitate ar fi fost enormă. O singură țară din lume avea, la acea dată, linii pure la micoplasme, iar România a devenit a doua, după o vizită de a mea în străinătate.
- Ați făcut, deci, din Avicola un centru excepțional de creștere a păsărilor.
- Găini Broiler, găini ouătoare, hibrizi. Avicola a devenit un centru de difuzare de linii pure, care produc bunicii păsărilor, apoi părinții și în final hibrizii de păsări. Noi difuzam liniile de bunici de păsări în toate centrele mari ale țării – Brașov, Timișoara, Cluj, de la care se difuzau părinții, apoi fiecare producea hibrizii.

Adio, Avicola, dar rămân cu tine

În 1990, cu viceprim-ministrul Anton Vătășescu
- În anul 1990 ați părăsit Avicola Bacău. A fost o întâmplare pe care ați resimțit-o dureros?
- Avicola, după trei de la venirea mea, a ocupat locul întâi în România timp de 32 de ani consecutiv. Era o performanță greu de demolat. Performanța se vedea și din aspectul unităților componente. De asemenea un model pentru ceilalți din țară și pentru Centrala aviculturii pe România. Eu n-am părăsit Avicola de bună voie, dar a fost, în final tot decizia mea. Eram la o ședință la Centrala Avicolă  (verigă de conducere centralizată, ca în toate domeniile industriale – n. n.). După evenimentele din decembrie 1989, în sistem începuseră niște mișcări ale șoferilor din unitățile avicole, în țară. Acestea s-au răspândit. Atunci, la ședință, m-am trezit cu un telefon urgent. Am fost chemat să mi se spună că și la Bacău se pornise mișcarea șoferilor. Se adunaseră în curte și cereau ca și Avicola Bacău să-și schimbe conducerea. N-am fost șocat, dar m-am gândit că tot ce făcusem pentru oameni, pentru copiii lor, s-a șters cu buretele. Așa mi s-a părut pe moment. Atunci am hotărât să nu mă mai întorc la Avicola, iar celor care erau în conducerea întreprinderii cu mine le-am cerut să facă același gest. În două ore, la Avicola Bacău a fost numită o nouă conducere, dintre șoferi, iar eu nu am mai călcat pe acolo timp de trei luni. Am venit când deja eram ministrul lor (subsecretar de stat pentru coordonarea Zootehniei – n. n.). Eram obligat să ajung acolo pentru a crea o altă structură de difuzare a hibrizilor în România, mai ales că după toate evenimentele post-decembrieste unele unități din domeniu căzuseră, iar altele aveau probleme cu conducerile mai puțin pregătite. Când am ajuns la Avicola, mi-am găsit, spre surprinderea mea, ochelarii pe birou, fulgarinul și medicamentele în sertar.
- Neumblate…
- Neumblate! Pentru că nu a îndrăznit  nimeni să ocupe biroul meu. Bineînțeles, după alți trei ani la minister, după ce am realizat programul pe care mi l-am propus în industria alimentară, m-am întors la Avicola Bacău să înființez Agricola Internațional.
- După atât timp, aveți resentimente față de oamenii de atunci?
- Întânirea cu unii dintre ei este emoționantă. Toți fiind, la ora asta, oameni în vâstă, pensionari. Unora le văd lacrimi în ochi, cerându-și scuze pentru ce au făcut. Evident, după ce m-am întors la Avicola disciplina s-a instaurat în 24 de ore.
- Considerați evenimentele de atunci o mică lovitură de palat?
- Era vâltoarea vremii, erau turbulențele de atunci, un nor de praf care n-a adus nimic bun societății.

Agricola – povestea continuă

Agricola de astăzi
- De pe poziția de demnitar al statului v-ați întors la Avicola. Dar Agricola Internațional când ați înființat-o?
- La doar câteva luni, împreună cu partenerul nostru german, firma Moksel AG. A fost inițiativa mea, pe care am pregătit-o de când eram ministru la Industria Alimentară. Pentru că firma Moksel AG era un mare importator de produse alimentare, în special cărnuri preparate, semipreparate etc. Agricola Internațional a fost primul holding în industria românească. Nici nu era legislație în acest sens, de înființare de holdinguri, de aceea am și fost tocat așa de multă vreme de miniștrii care nu aveau nimic comun cu postul și cu răspunderea încredințată lor. Cum am înființat Agricola, dacă nu exista o legislație precisă? – era întrebarea tuturor. A fost o inițiativă înaintea legii. Dar a fost înființată corect și s-a dovedit că a fost cea mai bună reușită, pentru că toate unitățile care au intrat în Agricola s-au salvat. Am reușit să facem imediat investiții, am reușit să importăm ceea ce nu mai avea România, pentru că se dezorganizase modul de depozitare a cerealelor și așa mai departe. Apăruse deja proprietatea privată și la noi, fiecare producea și vindea la piață, or, noi, la Agricola, consumam la acea vreme 400 de tone de furaje pe zi, o garnitură de tren. Ca să asiguri o asemenea cantitate trebuia să ai o gândire și o perspectivă pe cel puțin un an înainte.
- A fost, deci, o mare noutate pentru România. Dar și aici, după un timp s-a rupt ceva: parteneriatul cu Moksel.
- Nu din cauza noastră. Moksel era o firmă extraordinară sub aspectul performanțelor pe plan european. Avea ferme proprii pentru taurine, abatoare etc., dar restul de produse, în avicultură, le importa majoritar din România. Așa l-am cunoscut pe domnul Moksel. Un conducător extraordinar și ca om, care a văzut în noi un partener de mare valoare, deși era imediat după evenimentele din 1989. De câte ori venea în București ne întâlneam, făceam planul de acțiune, pe care îl îmbunătățeam de la o vizită la alta. În trei lui eram gata să mergem în justiție cu documentele necesare înființării holdingului. Spre regretul nostru, însă, firma Moksel s-a prăbușit. Ei erau obișnuiți cu contracte cu mari societăți de stat de la noi. Or, după prăbușirea sistemului la noi nu a mai găsit partenerul și a pierdut enorm din cifra de afaceri. Acțiunile firmei lui s-au devalorizat, iar partenerul cu care eu încheiasem un contract a fost înlocuit cu un jurist care nu știa nimic. Dar considera că Agricola Internațional trebuia să fie suportul pentru salvarea firmei Moksel. Eu nu am acceptat. Fiind și la vârsta de pensionare, mi s-a propus, pentru calitățile mele pe care le vedeau în realizările din România, pentru organizarea soietății Agricola, să-mi asigure salariul de președinte până la pensionare (pe circa doi ani). „Vrem să punem la conducere un om cu care să putem discuta și care să fie tot atât de ferm ca dumneavoastră” – mi-au spus. Eu nu m-am pensioat, însă, de la Agricola, ci am trecut la soietatea româno-franco-italiană Alimenta Bacău și de acolo am ieșit la pensie. După care am înființat companiile pe care le am acum, pentru că nu puteam să stau degeaba.
- Pare incredibil, la cum arătați acum, că în urmă cu atâția ani erați la vârsta pensionării.
- Păi, mai am câteva luni și împlinesc 77 de ani. Și mi-aș dori să pot să lucrez în fiecare zi cât mă va ține, pe Pământ, Dumnezeu.
- Agricola de astăzi este aceea din visurile dumneavoastră?
- Nu este chiar aceea, dar este pe aproape. Pentru că atunci când am plecat din Agricola făcusem o investiție de 30 de milioane de dolari pentru retehnologizări. Avicola Bacău, un sector al Agricolei, era retehnologizată sută la sută. Cu productivitate de zece ori mai mare decât înainte. Vă dați seama că totul era, vorba englezului „i am today”, totul adus la zi, cu echipamente noi și așa mai departe, de aceea și cei de la Moksel, când au venit prima dată, s-au mirat cum e posibil să avem echipamente mai bune ca în Germania. Nu-și dădeau seama că Germania se utilase step by step, în 30 de ani, iar eu am adus tehnologie nouă de la cap la coadă într-o singură zi. Totul trebuia să fie nou și superior.

Grădinița, un visul la maturitate

Grădinița Agricola
- Mulți leagă numele dumneavostră de compania Agricola, în primul rând, dar există și un episod numit Grădinița Agricola. A fost tot o creație a dumneavoastră?
- A fost o dorință a copilăriei mele, o trăsătură a sufletului meu. Mi-au plăcut copiii enorm. Dar și oamenii cu care am lucrat. Însă, îmi dădeam seama că ei nu au posibilități de educație în mediul sătesc, de unde veneau, pentru că majoritatea fermelor noastre sunt în comunele limitrofe Bacăului. Atunci, am hotărât să fac această grădiniță, dar nu oricum, ci să fie numărul unu în România, de departe cea mai bună. Am primit un ajutor deosebit din partea fostei prim-secretare a județenei de partid, Alexandrina Găinușe, care a acceptat și poziționarea grădiniței, locația. M-a ajutat și pe parcurs, pentru că sistemul la ora la care eu ridicam grădinița nu permitea să pui pe investiții nici perdele la geamuri, din motive de economie. Or, eu am făcut grădinița din cele mai scumpe materiale posibile: marmură de Rușchița și altele asemenea, stucaturi și tot ce însemna frumos pentru copii și viața lor. Am dorit ca și copiii din satele noastre, din care au rezultat mari valori, să ajungă la un nivel de educație echivalent cu cel din oraș sau chiar mult mai bun. Am organizat grădinița cu program săptămânal, pentru că era imposibil să aduci și să iei copiii în fiecare zi, program convenabil și părinților care lucrau la noi. Am asigurat microbuze pentru toate comunele, în așa fel încât lunea dimineața să fie toți copiii aduși în condiții bune, cum acum în România poate vom avea doar peste doi-trei ani. Pentru a nu mai vorbi de condițiile de viață create, de alimentație: nimic nu avea voie să fie congelat, iar mirosul de vanilie trebuia să se simtă fix la ora trei-patru, când se serveau prăjiturile pentru copii. Aveam dialog permanent cu părinții, care îmi spuneau că acei copii se deosebesc de frații lor, în familie, prin faptul că sunt ordonați, iar la ora 16,00 întreabă unde este prăjitura. În această grădiniță, copiii au beneficiat de educație în muzică, în arte, în activități sportive etc. Era o pregătire multilaterală. Copiii noștri, când ajungeau în clasa întâi, își băteau singuri diploma de absolvire pe calculator și deveneau șefii claselor în care învățau. Grădinița funcționează și astăzi, dar cu durere în suflet trebuie să spun că s-au cam schimbat condițiile economice. Atunci, acolo, 99 la sută erau copiii muncitorilor noștri și numai unu la sută copii acceptați, pentru profesorii de care aveam nevoie (profesorii de muzică, de pian, de limbi străine etc.). Acum, datorită situației economice în care ne aflăm, s-a ajuns la un fel de centru de profit în grăddiniță. Acolo sunt copiii celor cu o situație materială mai bună. Dar, s-a schimbat conjunctura. Nu știu ce aș fi făcut dacă eram tot eu la Agricola și acum.

Avicultor de profesie, politician de ocazie

- Poziția pe care ați avut-o, în diferite stadii, în societatea românească, va adus aproape și de
Cu Nicolae Văcăroiu, în Bacău
lumea politicului. Cum a fost relația cu o astfel de lume? Și înainte de 1990 și acum. V-a bătut gândul să deveniți politician?
- Niciodată nu am fost politician, deși în permanență se dorea să fiu atras în această sferă. Dar, nu aveam vocație. Eram legat de profesie. Profesia mea era un vis. Și când mă culcam, puneam carnețelul și creionul pe noptieră, să pot nota rapid ideile care îmi vin, să nu le uit. Viața de politican nu mi-a plăcut, pentru că ea niciodată nu a fost curată, cinstită. Nu a fost o viață de fair play. În mod forțat era să fiu numit, înainte de 1990, ministrul agriculturii de stat. Noroc că atunci era Alexandrina Găinușe prin București, iar când am ieșit de la interviul cu un secretar foarte dur al Comitetului Central (Ion Dincă - n. n.) acesta i-a spus: „Plăcintă AL T|U, până ajunge la parter va fi numit într-o unitate agricolă de la marginea Bucureștiului. Pentru că nu a acceptat postul de ministru!”. Doamna Găinușe a intervenit și a reușit să mă salveze ca să rămân director la Avicola Bacău. Eu, de fapt, îi spusesem secretarului CC că și mormântul mi-l fac tot în Avicola și nu plec de acolo. Sau chiar dacă rămân simplu paznic acolo.
- Nu ați acceptat varianta politică, spuneți, dar parcă după 1989 ați candidat, totuși, la o funcție politică. Nu cumva la postul de primar al Bacăului?
- Niciodată pentru primar, ci pentru poziția de senator. Și-mi aduc aminte că voturile pe care le-am obținut erau mai multe decât ale Partidului Național }ărănesc cu încă un partid, nu mai știu care, la un loc. Dar, cum atunci se trucau alegerile, am pierdut „la mustață”, la câteva sute de voturi.
- Totuși, legenda că ar fi fost să fiți primarul Bacăului sau că ar fi fost bine să fiți primarul Bacăului există.
- De câte ori merg cu soția prin oraș, îmi spune: „Nu mai merg cu tine la cumpărături pentru că din zece în zece metri trebuie să dai mâna cu cineva și să răspunzi de ce nu vrei să fii primar al Bacăului”. Toată lumea a văzut în nota mea de bun gospodar o extrapolare asupra Bacăului și de aici beneficiile pentru populație. Eu cred că aș fi fost, totuși, un primar bun. Dar, erau alte priorități. Și acum sunt multe solicitări de a candida pentru această funcție. Însă nu se mai poate. Este deja creată o anumită rețea indestructibilă în acest sitem politic de la noi. Nu știu cine va fi în stare să rupă acest sistem corupt din România. Pe orice poziție te-ai afla, te confrunți cu el. Acum, la vâsta mea, cred că am făcut destule pentru societate și am dreptul să aleg ceea ce poate să mă bucure.
- Ați fost, pentru scurt timp, demnitar al statului român, subsecretar și secretar de stat la Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare. A fost o experiență bună? Ce v-a învățat?
- A fost o notă de progres pentru mine. Acolo te confrunți cu alte probleme. Gândiți-vă că plecasem de la o structură de câteva sute de oameni și 20 – 30 de ingineri și ajunsesem la Industria Alimentară, unde aveam 18 Centrale Industriale, de la pescuit oceanic, morărit-panificație, industria cărnii etc., cu 11.000 de oameni. A fost, pentru mine, o etapă deosebită de pregătire ca om. Dar, mi-a trebuit un an, la nivelul meu profesional, de practică acumulată, chiar dacă eram venit dintr-o întreprindere de mare factură economică, de mare profit și bine organizată, să știu care sunt adevăratele probleme ale industriei alimentare. Iar astăzi se pun miniștri care nu au nimic în comun cu profesia, nu cunosc limbajul meseriei, nu pot avea dialog cu profesioniștii, iar după șase luni îi schimbă. Iată răspunsurile pentru starea în care suntem acum.

Politicieni care l-au marcat

Petre Roman a vizitat Agricola chiar în 1989
- Care este politicianul român pe care l-ați cunoscut și care v-a impresionat cel mai mult?
- Petre Roman. Omul perioadei de atunci. Spre deosebire de ce e acum în societate, atunci în guvern erau intelectuali cu adevărat. Profesioniști, care cunoșteau două-trei limbi străine, majoritatea profesori universitari. Dar care nu aveau nimic comun cu viața economică. Datorită modului lor de a face organizare nu puteau asigura nici măcar salariul a zece oameni. Petre Roman îmi spunea așa: „Cred că la tine și oamenii se lipeau de ziduri când treceai pe lângă ei”. Evident, l-am contrazis. Nu era adevărat.
- Dar și părerea aceasta venea tot dintr-un fir de legendă.
- Da, tot din legendă. Atunci, Petre Roman mă invita, în locul ministrului nostru, la ședințele de guvern. Era obiceiul ca după fiecare asemenea ședință să cheme doi-trei specialiști și colegi de-ai lui (Dijmărescu și alții), iar după o ședință pe care o considera foarte reușită întreba care este reacția lor. Toți spuneau câte ceva. „Dar tu ce spui, Plăcintă, că văd că taci?” - îmi zicea. „Dacă-mi este permis și mă mai invitați la multe ședințe de guvern – spuneam –, voi deveni un om credincios”, „Păi, ce te întreb eu și ce răspunzi tu. Cum, adică, un credincios?”. „Pentru că îmi fac cruce când se pun întrebări și de două ori mă crucesc atunci când se dau răspunsurile”. Deși erau intelectuali de valoare, nu erau oameni legați de realitate, de viața economică. Și Petre Roman era universitar și era pe poziția de prim-ministru, unde trebuia să cunoască o gamă largă de termeni specifici fiecărui sector. Când îl vedeai că este prins de un termen din economie pe care nu-l stăpânește, îți dădeai seama că provine dintr-un mediu universitar care nu a avut de a face cu viața economică. Dar, la a doua ședință de guvern venea total pregătit, jongla cu termenii și îi punea la punct pe toți. Este singurul om pe care, avându-l față în față, îi citeam inteligența în priviri. Îmi pare rău că a eșuat. Putea ajunge mult mai departe. O greșeală majoră a lui a fost să considere că industria românească este un morman de fiare vechi. Acest concept a dus la destrămarea industriei noastre, pe fondul unor foarte mari interese.
- Cum ați suportat, însă, principiile fostei societăți socialiste? Cei mai mulți dintre noi s-au dezis de ele. Ați fost deseori în linia întâi ca director de mare întreprindere. Și ați primit și titlul de Erou al Muncii Socialiste. Ce semnificație mai are acum pentru dumneavoastră acest titlu?
- E o mare greșeală să privim trecutul cum îl privesc politicienii de astăzi și să nu luăm părțile bune ale etapei. A fost o etapă de dezvoltare a României. Cu bune și cu rele. A fost un progres al României de necontestat. Și industrializarea, în ansamblu, și organizarea agriculturii. Atunci se făceau documentații și pentru a pune un stâlp pe terenul agricol. Astăzi sunt mii de hectare necultivate. Pe vremea aceea, dacă doreai să faci ceva puteai mult mai ușor. Un singur exemplu: erau fondurile pentru mica mecanizare la dispoziția economiei naționale și a agriculturii în mod deosebit și erai premiat dacă puteai să consumi cât mai mult din ele. Cu cât consumai mai mult, cu atât erai mai bine văzut și mai respectat. Atunci am luat o primă deosebită pentru că eram numărul unu în avicultura românească la consumul de fonduri pentru mica mecanizare.
- Cum vă cunosc, un asemenea mod de finanțare vă venea ca o mănușă.
- Ca o mănușă! Trebuie să vrei și să ai resurse. Or, acum sunt situații în care vrei, dar nu ai nimic. Ești înghețat în acest sistem al băncilor, al economiei naționale de piață, al lipsei posibilităților de desfacere a produselor. În plus, legislația se schimbă de la o lună la alta și nimeni nu se poate orienta corect, chiar dacă sunt buni speciliști.

Erou al Muncii Socialiste – „un titlu care mă onorează”

- Ați fost premiat, apreciat, sigur și invidiat, dar până la urmă „Erou al muncii socialiste”.

- A fost un titlu care și acum mă onorează. Pentru că a fost un titlu de noblețe al perioadei pe care am trăit-o. Era un titlu acordat numai în condiții excepționale. Ministrul Agriculturii, Angelo Miculescu, viceprim-ministru al Guvernului, a asistat la ceremonia acordării unor astfel de tiluri, care cred că a fost și ultima. Din agricultură eram ales numai eu, deși erau 20 de candidați pentru acest titlu în preziua ceremoniei. „Mă bucur din suflet, Petre – mi-a spus ministrul -, pentru că tu meriți acest titlu. Dar, să-ți spun ceva la ureche: prin felul tău de a fi ai o posibilitate nouă, ai făcut tot ce e posibil legal și ilegal pentru dezvoltarea întreprinderii tale”. Când au fost recepționate fermele de curci din Avicola (investiție enormă pentru România de atunci), a venit și Angelo Miculescu. Directorul Băncii Agricole i-a spus că și el vrea un titlu de Erou, pentru că în ziua în care s-a aprobat investiția s-a făcut și recepția. Lucrasem un an și jumătate în ilegalitate, dar cu sprijinul unor oameni de mare ținută. Puteai conta pe sprijinul lor. Astăzi nu ar mai fi posibil.
- Cum v-a tratat Nicolae Ceaușescu?
- Mie, Ceaușescu mi s-a părut cu adevărat un patriot, un om realist. Spre deosebire de soția sa, Elena. Într-un an, de Ziua Recoltei, a venit la ferma de cercetare de la Brad (unde aveam liniile pure de curci și de iepuri), unde am organizat, de la intrare, o expoziție cu produse din toate sectoarele agriculturii, industriei chimice, alimentare etc. A fost prezentată de Angelo Miculescu. Când s-a intrat în sectorul avicol am prezentat eu. Eram tot la intrarea în fermă. Acolo Elena Ceaușescu a spus, privind în jur: „Da’ ce-i cu luxu’ ăsta?”. Nicolae a luat-o de mână și a potolit-o: „Lasă, îți spun eu, ăsta nu-i lux, îs condiții de cercetare, de dezinfecție pentru linii pure de animale. Aici e aurul României”. Eu am avut atunci ideea să prezint produsele agricole care mergeau la export în ambalajele importatorului. Lângă ele, aceleași produse erau în ambalaje românești, care arătau oribil. Și ceream ca și industria românească să se plieze la un astfel de marketing. Erau mulți miniștri prezenți, se putea ține o ședință de guvern acolo. Ceaușescu le-a arătat diferența de prezentare a produselor și a întrebat în cât timp putem avea și noi condițiile acelea. Termenul a fost de șase luni, maxim un an. Dorea cu adevărat să ajungă din urmă lumea bună. Am avut, însă, în vremea aceea și momente mai dificile. La o plenară a activului de partid din județ a venit, de la CC, celebrul Ion Teleagă (Ion Dincă). Se vorbea despre realizările din industrie, despre export. Ideea era că fără export România nu ar avea etape de progres. La final am cerut cuvântul. Am urcat chiar la tribună, să mă audă toată lumea. L-am contrazis pe Dincă: „Dumneavoastră vindeți la export o mașină Dacia cu 3.500 de dolari. Dar cât se muncește la ea? Iar eu vând o tonă de Cordon Bleu, din Avicola, cu 4.500 de dolari.” S-a înfuriat și i-a cerut primului secretar, Ioan Bogdan Băluță, confirmarea exemplului. A primit-o, dar a bolmojit câteva cuvinte, pentru a ieși din încurcătură. Evident, după aceea nu mi-a fost ușor.
- Și cu primul secretar ați avut momente mai tensionate. Tot din legendă știm că s-ar fi ajuns chiar la un fel de altercație.
- Cu Ioan Bogdan Băluță am avut o dispută cumplită într-o plenară de activ de partid. Eram, atunci, într-o notă de independență inconștientă. Nu era permis. Eu eram obligat să asigur resurse imense pentru producția avicolă. Atunci, din dispoziția domniei sale se mai luau câte o mașină-două din furajele noastre și se dădeau la CAP-uri. Nu era nimic rău în asta, în unele locuri se întâmpla să moară animalele de foame. Dar mie nu-mi convenea. Astfel, i-am spus clar: „Dacă mai luați din resursele Avicolei, voi vinde tot la export, asigur financiar și întreprinderea și societatea românească, dar populația nu va mai găsi în magazine produsele noastre.” S-a înfuriat rău, însă a verificat ce s-a întâmplat și m-a chemat la dânsul în cabinet. „Nu dai mâna cu mine?” – m-a întrebat. „E o regulă, șeful întinde mâna” – am răspuns. M-a invitat în camera de alături, făcându-mi semn să tac (conștient că și el era supravegheat) și m-a asigurat: „Îți jur că de astăzi înaine nu se va mai lua de la tine un bob”. Calitatea lui de om a făcut ca, la scurt timp, să mă propună pentru a candida la titlul de Erou al Muncii Socialiste. Legenda că ne-am fi tras, cândva, și oarece palme, a ieșit de la șeful lui de cabinet, care ar fi auzit, când ne-am retras în camera anexă a biroului de prim-secretar, ceva zgomote. Dar erau, probabil, scaunele trase de sub masă.

Avicultor cu vocație de constructor

Palatul Agricola Bacău
- Să abandonăm acest domeniu pârdalnic al politicii și să abordăm alte trăsături definitorii ale personalității dumneavoastră. Am vorbit, deja, despre vocația de constructor. Un alt fir de legendă se leagă chiar de apetența pentru lucrările mari, grandioase. Palatul Agricola cred că vă reprezintă, are imprimată în toate detaliile trăsăturile cultului dumneavoastră pentru acestea. Vă regăsiți în această imagine?
- Am avut șansa să fac Facultatea de Zootehnie în forma cea mai extinsă ca pregătire. Deși acolo era un profil de biologie, unul de medicină veterinară etc., am învățat și topografie, și mașini și tractoare, noțiuni de construcții, de rezistența materialelor. Deci aveam limbajul comun cu inginerii constructori, cu arhitecții. Aceasta a fost partea mea de zestre în pregătirea teoretică. Eu am ajuns să mă ocup de cea mai mare investiție din Bacău la un moment dat. Atunci, pasiunea mea, pasărea, a rămas undeva într-o cușcă. Eu dezvoltam creșterea industrială a păsărilor, cu echipamente, abatoare, stații de incubație etc. în construcție. Deci, trebuia să fiu cu adevărat diriginte de șantier, iar pentru a realiza calitatea lucrărilor pe care mi-am propus-o trebuia să cobor până la ultimul muncitor. De la ei am învățat să fac mozaicări și altele, adică să execut eu lucrările. Aveam o adevărată plăcere. De dimineață până seara mă ocupam de investiții, aprovizionare, planuri etc. Inginerilor care se ocupau de fiecare fermă care era un șantier le tremurau hârtiile în mâini penru că la sfârșit de lună, când se făcea situația de plată, zburau 30 – 35 la sută din sumele pe care le pretindeau. Pentru că eram cunoscător în domeniu. Vocația de constructor a devenit o adevărată pasiune. S-a regăsit în sedii, grădinițe, case personale etc. Oriunde mă duceam în străinătate, în ultima perioadă a directoratelor mele, aveam cu mine un caiet special în care făceam crochiuri din tot ce era mai interesant, inclusiv despre materialele pe care le foloseau constructorii de acolo. Tocmai pregătisem proiectul pentru noul sediu al Agricolei Internațional (care era sediul Avicolei, de fapt), dar când m-am întors din Japonia, după circa două săptămâni, am șters cu buretele tot, pentru că am fost fascinat de arhitectura japoneză și de simplitatea și de frumusețea ei. Am reproiectat sediul nou, cu căderi de apă, cu mori de apă, cu plante, cu poduri suspendate, cu tot ce era mai frumos, elemente care acum nu mai sunt în clădire. A construi este pasiunea vieții mele.
- Tocmai v-am văzut, zilele acestea, pe un nou și veritabil șantier, la reconstrucția unei case din Bacău.
- Am cumpărat o casă veche de o sută de ani. Fizic, trebuie mult refăcută, dar are arhitectura timpului nealterată. Îmi fac vise în fiecare seară cum să lucrez pentru a o reface exact așa cum a fost, cu tehnologia zilelor noastre și cu meseriașii care au mai rămas astăzi. Cel mai geu a fost nu consolidarea ei, ci reconstituirea tâmplăriei, care este unicat, ca și ipsoseria exterioară. Dar, cu mare satisfacție am găsit, la Târgu Ocna, oameni și firme care au câștigat, la Viena, licitații pentru refacerea unor castele.
- Diriginția de șantier presupue o anume discipină de lucru. Mulți spun că ați iubit disciplina, perfecțiunea în toate. Parcă era o disciplină cu trăsături cazone. De unde venea aceasta?
- Întotdeauna am admirat națiunea germană, tocmai pentru nota de discipină, corectitudine și muncă. Și eu am 20 la sută sânge german. Consider Germania un simbol al dezvoltării, exceptând etapele istorice rău famate. În afară că sunt eu o fire disciplinată, totul vine și din conjunctura că am condus sectorul de cercetare al României. Pentru prima dată se făcea cercetare, la noi, pe calculatoarele acelea mamut. Culegerea de date pentru programele de selecție era făcută de muncitori. Dacă ei nu erau disciplinați să consemneze tot ce li se cerea, varză băgam, varză scoteam dintr-un calculator. Nicio greșeală nu putea fi iertată, pentru că ducea la denaturare. Progresul genetic de la o generație la alta este de trei la sută. Or, trei la sută numai greșeli ar fi anulat toată munca de un an pentru o generație de păsări care ar fi trebuit să aducă întreprinderii profit. Aici nu exista iertare. Dar împrumutasem și ceva din afară. Am fost la compania Shaver. Patronul era un fost general de armată. Avea fonduri financiare, specialiști, genetiști din Anglia etc. L-am întrebat cum procedează dacă cineva din companie greșește. La noi, în România, se dădeau trei sancțiuni anterioare până la sancțiunea finală. Trecea timpul și se prăbușea tot până tăiai răul din rădăcină. El mi-a spus așa: „Dacă o greșeală este mică, te faci că nu o vezi. Dar dacă te afectează, atunci iei măsuri radicale. Dacă doar l-ai sancționat pe cel care greșește, el va deveni un mic dușman al tău”. Am aplicat și eu această filozofie. Viața din producție, din cercetare, mă obliga să fac acest lucru. În Avicola, de exemplu, se fura. Puțin, dar se fura. Odată, un paznic mi-a adus un muncitor care furase o pasăre tăiată. L-am chemat la mine și i-am amintit că pentru asta va fi dat afară. Avea copii, soție, familie. Pentru ce furase? Pentru a duce găina aceea la un medic din Iași. Când mi-a spus, m-am prăbușit în mine însumi. I-am ordonat ca a doua zi să se prezinte la unitate îmbrăcat cum se cuvine, că de restul mă voi ocupa eu, adică de mașină pentru Iași, de pachet pentru doctor, de tot ce trebuia. Dar să spună la toată lumea că cine va cere de la mine nu va fi refuzat. Ajutam un om în orice problemă, dar să nu mă fure. Să nu se confunde, prin urmare, exigența cu răutatea.

Automobilul – capriciu de om modern

- De ceva vreme v-ați dedicat altui gen de afaceri: dealer de automobile. Vă plac mașinile atât de mult? De unde vine pasiunea pentru automobile?
- Ca oricărui om modern, îmi plac mașinile. Cel mai mult mi-a plăcut, evident, prima mea mașină, la care am spălat două zile să iasă mizeria din ea. Era un Moskvich 407. Trebuia să-mi găsesc o nouă activitate după pensionare. Sunt un om activ. Puteam încerca ceva tot în avicultură, cu o notă de abatoare, de export. Pas cu pas, pentru că mă pricepeam mai bine ca oricine pe vremea aceea. Dar, copiii mei erau deja mari și porniseră spre anumite profesii. Pe băiatul meu, Mircea, nu puteam să-l atrag în agricultură, dacă era deja inginer în calculatoare și avea o pasiune deosebită pentru mașini. Atunci, am spus că vom merge împreună într-o afacere cu mașini, eu ca subaltern, el conducător. M-am ocupat de la proiectarea afacerii, până la predarea la cheie. Totuși această idee nu a apărut doar când am ieșit la pensie. Duceam tratative cu importatorii din București și pentru sectorul auto din Agricola Internațioal. Aveam deja un mic proiect de amplasament, de dezvoltare a sectorului. Am rămas cu ideea. Al doilea domeniu al afacerii de acum este cibernetica, domeniul IT, de care tot în familie ne ocupăm.

Un cuplu model, o familie reușită

Cei șase nepoți
- Aici voiam să ajung, în final, la ceea ce, evident, nu se află pe ultimul plan în viața dumneavoastră, ci, dimpotrivă: familia. Cum este, cum arată familia Plăcintă?
- Am, împreună cu soția mea, Elena, trei copii și, acum, și șase nepoți – trei băieți și trei fete. Este o familie reușită. O zicală românească spune că nu poate ieși om reușit dintr-o familie nereușită. Toate realizările mele au avut în spate familia, susținerea ei. Dacă nu au fost probleme în familie, nu a fost ce să mă sustragă de la rezolvarea problemelor profesionale. Iată o importantă formă de susținere. Realizările mele profesionale au fost, într-un fel, și ale familiei. Duminica nu mergeam în altă parte, îmi luam familia și le arătam fermele, păsările. Îi legam, în acest fel, de activitatea mea, de pasiunea mea. Era și o notă de educație pentru ei. Am, astfel, trei copii reușiți. Educația din familie cred că este baza, chiar înaintea școlii. Am colindat toată lumea asta, dar nu i-am adus fiicei mele mai mari câți blue jeans voia. Erau la modă, dar niciodată nu a purtat așa ceva de la mine, pentru că eu nu-i suportam. Nu erau un element cu care să ieși în evidență ca un copil disciplinat.
- Ați fost un tată sever?
 -Aproape că regret că uneori am fost mult prea sever cu ei.
- Sunteți bunic. Un bunic ca în povești? Ce înseamnă nepoții pentru dumneavoastră? Ce rol mai joacă severitatea, cu ei?
- Foarte recent am sărbătorit majoratul unei nepoțele. Mama ei, fiica mea, mi-a spus atunci: când eu am împlinit 18 ani nici nu ai vrut să auzi de sărbătorire, iar acum te-ai dedicat sărbătorii în mod deosebit. Uneori vin la noi copiii din Elveția (unde s-a stabilit cu familia fiica mea Cristina), copii care au educație cu totul și cu totul aparte, care sunt beneficiarii unei culturi și ai unei civilizații deosebite, elevețiene. Se simt extraordinar aici. Iar la plecare, nu se mai pot dezlipi de mine, cu lacrimi în ochi. Nicăieri nu-i mai bine ca la Bicu și ca în România. Familia, copiii și nepoții sunt adevărata mea avere.
- Apropo, pe unde sunt copiii dumneavostră, cu familiile lor, și cu ce se ocupă?
- Aaa, am o familie internațională. Fiica cea mare, Gabriela, e în Piatra Neamț, este medic oftalmolog și are un cabinet, Opticlass, în Bacău. Este căsătorită cu Cristi Zavorodnic, care e de origine poloneză, dar născut în România. A doua fiică, Cristina, este căsătorită Muller, în Elveția, zona germană. Se numește și Plăcintă,  pentru a beneficia de titlul de doctor în științe, care e pe acest nume. Este doctor în nutriție, patologia nutriției și toxicologie, titlu câștigat la Edimburgh, Scoția. Iar fiul Mircea este căsătorit cu fiica medicului Biro, din Bacău, familie sută la sută de maghiari. De aceea, noi vorbim engleza în familie, pentru a ne înțelege cu toții. Fiecare familie are câte doi copii, doar în Elveția sunt amândoi băieți. Doar Mircea are fată și băiat, ultimul fiind cel care va duce mai departe numele Plăcintă. Cristi Zavorodnic se ocupă de firma Cybernet, iar Mircea de Cybernet Auto Center.
- Dacă ar fi să mai aveți 20 sau 30 sau 40 de ani, ce ați dori să faceți mai întâi pentru viață?
- Nu cred că aș fi avut nici atunci aceleași satisfacții în alte profesii. Sau poate da, cine știe. Puteam să fiu medic. Oricum, acum, revăzând filmul realizărilor mele, nu aș putea alege altceva, alt drum. Nu am știut întotdeauna exact ce fac. Viața m-a condus. Nu eu am vrut să ajung la zootehnie, ci m-a sfătuit vărul meu.
- Ați încercat să vă exprimați pe dumneavoastră înșivă altfel decât prin realizări strict profesionale sau chiar politice? De exemplu în artă, în poezie, în literatură în general ...
- Am ajutat mult arta și artiștii, am mulți prieteni din domeniu. Dar, am scris și eu poezii. N-aș vrea să le fac cunoscute acum. Sunt poezii de dragoste, de atunci de când eram îndrăgostit până peste urechi de actuala mea soție, Elena.
- Nu am omis să vă întreb și despe soția dumneavoastră. Aflu, acum, că a fost femeia visurilor dumneavoastră.
- A fost. Am avut un mare noroc că am întâlnit-o, dar și că a fost  profesoară, un mare atu pentru mine în educația copiilor. Eu veneam acasă mai ales noaptea. Educația copiilor a fost integral pe umerii soției și de aceea sunt și reușiți. S-a ocupat de ei în mod deosebit. Sunt opera vieții ei. A funcționat ca profesoară de educație fizică la Școala 5, apoi la Grădinița Avicola.
- Cine vă vede împreună spune că semănați  perfect, vă potriviți perfect.
- Este o notă obligatorie pentru o căsătorie perfectă.

***
PATRU PORTRETE

Un renume: Petru Plăcintă

Sunt mulți, foarte mulți ani, de când l-am întâlnit prima dată pe inginerul Petru Placintă! Era în primăvara anului 1970 când, în calitate de șef de fermă, m-am dus la Întreprinderea Avicola de stat Bacău să adun gunoi din halele de păsări pentru a fertiliza pe rând cartofii pe care-i cultivam pentru sămânță la ferma de stat Sărata. Încă de la această primă întâlnire am fost impresionat de ținuta vestimentară impecabilă a directorului Petru Plăcintă, de claritatea înțelegerilor convenite și, în egală măsură, de curățenia și ordinea desăvârșită a incintei unității.
Avicola Bacău era deja o unitate de referință pentru toate întreprinderile avicole din țară și pentru celelalte unități economice din municipiu și județul Bacău. Peste puțin timp aveam să mă conving că nu ordinea exterioară era punctul tare al acestei prestigioase unități, ci modul riguros de organizare și conducere a activității de producție, de nivelul înalt al tehnologiilor și performanțelor de creștere industrială a păsărilor pentru carne și ouă.
Preocupat permanent de noutățile apărute în genetică, în nutriție, în tehnologie, inginerul Petru Plăcintă a avut o strânsă colaborare cu unitățile de învățământ superior și de cercetare din țara noastră, a făcut numeroase stagii de perfecționare și vizite de documentare în țări cu avicultura dezvoltată, de unde s-a întors cu idei și soluții inovative, care au asigurat creșterea continuă a productivității și eficienței economice.
Mereu s-a înconjurat de oameni competenți, de adevărați specialiști în domeniile lor de activitate, de muncitori și tehnicieni devotați și pasionați, cu o ținută profesională deosebită.
O periodă lungă de timp, la Avicola, în fiecare an erau angajați cei mai merituoși absolvenți cu studii superioare agronomice și de alte specialități. Cu această echipă de specialiști, inginerul Petru Plăcintă a reușit într-o perioadă relativ scurtă de timp să treacă de la sistemul extensiv la creștera intensivă, industrială a păsărilor cu performanțe tehnice și economice superioare. Cu investiții mari a modernizat și a extins continuu capacitățile de producție prin creșterea numărului adăposturilor cu toate utilitățile aferente pe platforme specializate pentru pui, găini ouătoare, curci sau iepuri. De altfel, având această bază materială deosebită a organizat și a desfășurat Programele Naționale de Selecție și Reproducție la curcă și iepure și a realizat colaborări importante cu companii similare din Europa și America.
Pentru creșterea continuă a eficienței economice, a dezvoltat acțiuni de integrare a producției avicole primare prin înființarea unui sector de industrializare a cărnii de pasăre, prin construcția unei fabrici de praf de ouă sau pentru prelucrarea artizanală a penelor.
Dar, ing. Petru Plăcintă nu a fost numai un renumit și recunoscut specialist zootehnist, pentru că de-a lungul carierei sale a dovedit că este un foarte bun arhitect, un pasionat diriginte de șantier, care și-a condus nemijlocit numeroasele investiții făcute în acei ani în care restricțiile, de cele mai multe ori nejustificate din punct de vedere tehnic și economic, erau greu de depășit. Dar și în acele condiții a găsit argumente și resurse pentru construcția, în anul 1984, a Grădiniței cu program săptămânal ,,Avicola'', afiliată UNESCO , prin care în cei peste 30 de ani pe acolo au trecut numeroase generații de copii, care s-au bucurat de condiții excepționale de educație și îngrijire.
Din păcate, aceste remarcabile realizări nu au fost suficiente pentru câtiva nemulțumiți de stilul exigent de conducere al directorului Petru Plăcintă, căruia i-au solicitat în mod abuziv, la începutul anului 1990, schimbarea din funcție. În acea periodă și ca urmare a voluntarismului și demagogiei unor „emanați” ai schimbărilor din decembrie 1989, s-a declanșat o acțiune extrem de dăunătoare pentru întreaga economie și societate românească, încredințându-se, într-o mare măsură, administrarea unităților economice și a ansamblului avuției naționale unor persoane fără pregătire de specialitate și fără experiență profesională. Aceste acțiuni au prelungit foarte mult și au amplificat enorm costurile tranziției către economia de piață, generând uriașe pierderi materiale.
Cu firea sa cutezătoare, de luptător, a acceptat să plece la București unde, în calitate de secretar de stat, a preluat conducerea Departamentului Industriei Alimentare din Ministerul Agriculturii. Era perioada în care se puneau bazele legislației de înființare a societăților comerciale și pentru începerea proceselor de privatizare. În acest context, împreună cu mai mulți colegi din Bacău și București, inginerul Petru Plăcintă a pus bazele constituirii, în anul 1992, a Societății Comerciale Româno-Germane „Agricola Internațional'' Bacău. Și de această dată s-au găsit câțiva detractori, despre care astăzi nu se mai știe nimic, care au împroșcat cu noroi toate eforturile depuse pentru evitarea falimentului celor cinci unități economice preluate în locație de gestiune și salvarea locurilor de muncă la peste cinci mii de salariați.
Din fericire, timpul a reprezentat cel mai obiectiv și exigent judecător al demersurilor întreprinse și nu avem nevoie de alte argumente pentru a demonstra justețea acelor acțiuni decât menționând ce reprezintă astăzi brandul AGRICOLA pentru economia județului Bacău și pentru industria alimentară a României. Însă nu doar realizările profesionale impresionante încununează personalitatea inginerului Petru Plăcintă, pentru că de-a lungul anilor s-a implicat cu multă dăruire în viața comunității băcăuane spijinind diferite activități culturale, sportive, de caritate, precum și numeroase inițiative administrative. Ca o recunoaștere a acestor merite, în anul 2010 Consiliul Local Bacău l-a desemnat Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău.
Un om cu un asemenea renume nu putea să nu aibă și o familie frumoasă, o familie împlinită cu copii realizați profesional și nepoți adorabili, cărora Petru Plăcintă le consacră întreaga lui afecțiune.
Despre Petru Plăcintă se pot spune multe, însă exemplul său se poate rezuma în câteva cuvinte: vorbim de o viață de om petrecută în slujba oamenilor, un adevărat model pentru generația sa și pentru cei tineri.

Gheorghe Antochi
----------------------------------------------------------------------

Un om vizionar, tenace, ambițios, tăcut

În decembrie 1985 am devenit salariat la Avicola Bacău, întreprindere condusă la acea vreme de inginerul Petru Plăcintă. După un stagiu de peste 10 ani petrecuți la Întreprinderea de Avioane Bacău, mi-am luat transferul la Avicola spunând, în glumă, că între cele două întreprinderi sunt asemănări foarte mari: produsul muncii, atât la una, cât și la alta, are aripi!
Cred că am fost un norocos, dacă mă gândesc că am debutat și apoi mi-am continuat construcția carierei profesionale în două întreprinderi etalon ale Bacăului la acea vreme, cu oameni foarte pricepuți și apreciați, cu un climat de muncă responsabil și foarte multă disciplină.
Îmi amintesc că angajarea la Avicola nu se făcea oricum. Personalul TESA trebuia obligatoriu să treacă pe la Directorul General, domnul Plăcintă. După un prim interviu cu regretatul domn Arhip, mi-a mai scăzut din elanul de a mă transfera la Avicola. Tocmai se dăduse un decret prin care specialiștii din agricultură trebuiau să-și schimbe locuința, adică să locuiască acolo unde muncesc: la țară.
După un timp de meditație de aproape două luni, am revenit la Avicola solicitând un post de economist la o fermă de pui pentru carne. Am fost condus la Directorul General Plăcintă care, după câteva minute de gândire, m-a anunțat că am șansa și onoarea să lucrez la o fermă de iepuri, fermă etalon național al zootehniei românești.
Perspectiva de a lucra la o fermă de iepuri nu mă încânta nicidecum, dar întâmplarea face ca în aceeași perioadă să aplice pentru un post de economist un coleg care își dorea ferma de iepuri, pentru că era aproape de socrii lui, care-i «țineau» copiii.
Așa am ajuns din «aviator», «găinar».
Doamnul Plăcintă era o persoană foarte respectată în industrie, iar meseria de avicultor devenise una invidiată mai ales pentru că se ofereau «premii» foarte mari – care de fapt erau banii primiți drept plată în acord global pentru rezultatele obținute în anul precedent.
Domnul Plăcintă și-a asumat responsabilități mari, Bacăul derulând programele naționale de selecție și reproducție la curcă și iepure. Fără discuție, contribuția domniei sale la progresul zootehniei românești este remarcabilă.
În anul 1992, ani tulburi de după revoluția din ’89, a pus în operă o idee îndrăzneață: unirea sub o singură comandă a cinci companii cu capital de stat, creând  ceea ce este cunoscut în vorbirea băcăuană curentă drept Holdingul Agricola Internațional.
În noua structură creată, contactul meu cu domnul Plăcintă a fost mai frecvent și mai consistent. Omul vizionar, foarte ambițios și tenace era în același timp un om temut mai ales pentru cei care nu erau tocmai prieteni cu disciplina.
Relația mea cu domnul Plăcintă a fost - și cred că mai este -  una specială.
În anul 1996 Agricola era implicată în unele proiecte care presupuneau foarte multe deplasări. Am povestit prietenilor mei că prima deplasare externă cu avionul a fost în compania domnului Plăcintă, care s-a purtat cu mine ca și un frate mai mare.
Îl prețuiesc pe domnul Petru Plăcintă pentru ceea ce a făcut, pentru moștenirea lăsată - adică un standard ridicat de performanță cu care noi am fost nevoiți să ținem pasul – și, mai ales, capitalul de încredere pentru carnea de pui produsă la Bacău.

Grigore Horoi, președintele GrupuluiAgricola Bacău
---------------------------------------------------------------------- 

Mândria generației mele

În ultimii ani ne-am întâlnit mai rar. Rare și telefoanele. „Ce mai faci?” Întrebarea mea. Răspunsul lui, invariabil: „Muncesc!” Spus apăsat și... cam ostentativ. E o părere acest „ostentativ”. El chiar muncește. Nu stă o clipă. A deschis afaceri, șantiere, acasă, în „timpul liber”, își mătură curtea...  Nu stă de loc. „A sta înseamnă a muri câte puțin”, parafrazez eu pe cineva. He, he, de când ne cunoaștem...! Am fost supranumiți „Copiii Războiului”, adică născuți la o distanță de un an-doi înaintea celei de-A Doua Mari Conflagrații Mondiale. Am crescut sub acest semn. Mai întâi a fost fuga din fața grozăviilor frontului. Apoi a venit Foametea cea mare.  Cartelele și toată cohorta aceea de  greutăți pe care numai părinții noștri le-au îndurat și le-au luat cu ei pe cealaltă Lume. Dar, cum spunea cineva, "copilăria își este suficientă sieși". În ce ne privește, noi am avut o copilărie, să-i zic, decentă, dar frumoasă. N-am dat deloc atenție faptului că mergeam desculți de la căderea zăpezii până la reîntoarcerea iernii; nu ne-am prea sinchisit de mesele sărăcăcioase și de pietrele care ne zdrențuiau tălpile picioarelor; ne bucuram al naibii când mergeam la pescuit chitici în Bistrița cea limpede și năvalnică și când mamele noastre ne lăudau pentru „formidabilele” prăzi scoase din apă, dar care abia se zăreau în tigaie... Un adevărat roman de aventuri în care niște puști se jucau cu pistoale și cartușe adevărate, băteau mingea, desculți, în mjlocul drumului, se jucau de-a Baba Oarba iar, ceva mai târziu, pupau fetele pe furiș, seara, sub lumina palidă a Lunii, să nu-i vadă nimeni... Eu și Petrică Plăcintă. Am crescut într-o mahala din Piatra Neamț, vecini și prieteni. Un frate îți poate fi și prieten, dar un prieten îți este, întotdeauna, frate... Destinul nostru a pornit, practic, din același punct, dar, firesc, au urmat, mai apoi, pentru tot ce a fost să fie, cărările hotărâte de Soartă. Colegi la... grădință, apoi de clasă, la școala elementară nr. 2 din Piatra Neamț, apoi, de liceu, la "Petru Rareș", din acest oraș binecuvântat de Sfânta Natură. N-am fost un elev nici foarte bun, dar nici printre ultimii. Așa a fost și el. Aveam "preferințele" noastre. El  - Zoologia, Botanica, Matematica; eu - Limba Română, Istoria... Dar el mi-a fost și mi-a rămas Modelul. Știți, fiecare om are nevoie de un model în viață. Pentru mine, Petrică Plăcintă a însemnat - la anii tinereții și maturității, la anii plini ai vieții, a însemnat, deci, profesionalismul întruchipat, curajul și fermitatea neabătute, darul de a fi, în permanență, un Om Adevărat.  Cu alte cuvinte, un reper de înaltă moralitate, un adevărat magnet ce a atras generații de tineri din aceeași profesie și nu numai... Ca ziarist, am fost  interesat să scriu despre el încă din 1964, când, ca tânăr inginer, a fost numit director la Întreprinderea Avicolă de Stat din Bacău. El a fost cel care – desigur, alături de oamenii din unitate – a transformat „Avicola” Bacău într-o autentică citadelă agro-alimentară... Am scris, cu bucurie, cu sufletul am scris, despre directorul de la Întreprinderea "Avicolă" de Stat Bacău, despre avântul acestei "Agriculturi industriale" - creșterea, pe scară largă, a păsărilor; am tremurat lângă el, văzându-l cât de preocupat, cât de emoționat, cât de obosit era în acele momente când a adus la Bacău și a fondat creșterea curcilor. N-am văzut nicăieri un om mai fericit ca el atunci când m-a invitat să văd investiția de la Brad - de lângă Itești -, adevărat centru științific de selecțe a curcilor. Doamne, ce am putut vedea acolo...! Erau, nu exagerez, niște frumuseți de păsări de zeci de kilograme, cum nu se mai văzuseră în România! Iar "meseriașul de excepție", curajosul care a făcut treaba aceasta, a fost chiar prietenul meu de când umblam desculți prin praful străzilor din mahalaua „Precista”...  Așa că nu s-a mirat nimeni atunci când a auzit că președintele țării l-a făcut "Erou al Muncii Socialiste", iar "Avicola" Bacău a primit acest titlu. Era cea mai înaltă recunoaștere, ba recunoștință, față de un om pentru munca sa în slujba țării eterne, pentru devoțiunea sa față de popor. Și, tot așa, nu s-a mirat nimeni când a auzit, după Revoluție, că inginerul Petru Plăcintă a fondat Holdingul „Agricola Internațional”, că, ceva mai târziu, a devenit Ministru Secretar de Stat pentru Industria Alimentară din România – înaltă demnitate în care s-a remarcat prin cunoaștere, pricepere, cinste și dăruire de sine -, sau că a fost declarat Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău.
Adevăratele valori strălucesc, la aceeași intensitate, oricând și oriunde. Ele sunt deasupra schimbărilor de orânduieli sociale, de politici mult trâmbițate azi și derizorii mâine, de zbaterile sterile ale celor care se cred că sunt ceea ce nu sunt și știu ceea ce nu știu. Petru Plăcintă face parte din acea constelație nemuritoare, perenă, care înnobilează țara.
Eugen Verman
---------------------------------------------------------------------- 

„Petru Plăcintă - un om dintre cei care se găsesc rar”

Voi face o mărturisire. De la început aș vrea să mă scuz de simplitatea, dar emoționanta poveste pe care am bucuria de a o scrie.
Copilăria am petrecut-o în Piatra Namț, unde am fost coleg de școală cu Petru, Domnul Petru Plăcintă de acum.
Grele timpuri, periodă de transformări, dar noi, copiii, deși familiile treceau prin mari greutăți, reușeam să trăim toate năzdrăvăniile copilăriei lui Creangă, ca mii de copii înainte și după noi.
Am plecat din Piatra Namț în 1954. După un timp m-am stabilit în Canada împreună cu familia și am lucrat ca director pentru o companie aerospațială.
Venind la Bacău, cu ajutorul internetului am avut marea bucurie de a-l regăsi pe Petru și familia lui. Nu mai știam nimic despre el de la terminarea liceului.
A fost o revelație să-mi recunosc colegul prin ochii și sufletele băcăuanilor. Nu a fost o persoană pe care să o întâlnesc în Bacău care la auzul numelui lui Petru Plăcintă să nu reacționeze cu admirație, cu respect, cu prețuire, cu afecțiune, mulți cu recunoștință pentru capacitatea lui profesională, pentru inteligența deosebită, generozitatea, noblețea sufletească, umanitatea, empatia față de oameni.
Îl admirau pentru ceea ce a făcut pentru Bacău și băcăuani, pentru corectitudinea lui, pentru că este un bun familist, dar și pentru că cerea oamenilor să-și îndeplinească obligațiile profesionale la cel mai înalt standard, pentru că aceasta este unitatea lui de măsură.
Când vorbeau despre Petru, imediat vorbeu și despre Lenuș, soția lui, ei formând o familie, dar și o echipă ideală. Am întâlnit inginere care îi fuseseră eleve lui Lenuș și care vorbeau cu admirație și cu afecțiune despre profesionalismul ei, despre finețea și dedicația cu care își trata elevii.
Ne-a făcut o mare bucurie, mie și soției, Adriana, să descoperim oameni de așa o valoare, oameni calzi și cu inimile deschise, pe care-i prețuim, care ne sunt dragi și pentru care suntem mândri.
Petru face parte din categoria oamenilor de mare valoare, oameni care se găsesc rar și care cu atât mai mult trebuie prețuiți.
Ne-am dat seama că Petru este o instituție de succes a Bacăului, în inimile băcăuanilor.

Sergiu Anton, Canada

***

Curriculum Vitae oficial
Petru Plăcintă

Data nașterii: 1 iunie 1938
Locul nașterii: Piatra Neamț
Studii:
  • 1951 – 1954 – Liceul Teoretic „Petru Rareș“, Piatra Neamț;
  • 1955 – 1961 – Institutul Agronomic Iași, Facultatea de Zootehnie.
Specializări în străinătate:
  • 1970 – Canada – trei luni de specializare în genetică și programe de selecție privind producerea hibrizilor pentru carne și pentru ouă;
  • 1974 – Franța și Anglia – trei luni de specializare în programe de selecție privind producerea hibrizilor de carne mici, medii și giganți la specia curcă;
  • 1975 – Anglia – specializare timp de o lună în tehnologia incubației artificiale;
  • 1976 – 1977 – Olanda – specializare pe timp de o lună în probleme de abatoare și tehnologii de prelucrare a cărnii;
  • 1978 – SUA – Germania – Italia – Elveția – cumulate, două luni de specializare în marketing și ambalaje specifice industriei avicole.
Activitate profesională
  • 1961 – 1964 – inginer zootehnist la Direcția Agricolă Neamț;
  • 1964 – 1990 – director general la Combinatul Avicol Bacău;
  • 1990 – 1991 – subsecretar de stat în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare – Departamentul Agriculturii de Stat (coordonarea zootehniei);
  • 1991 – 1992 – secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare – șeful Departamentului de Industrie Alimentară;
  • 1993 – 1997 – președinte la SC Agricola Internațional SA Bacău;
  • 1997 – 1999 – președinte la Societatea româno-franco-italiană Alimenta Bacău;
  • Din 1991 – președinte la SC Cybernet Auto Center srl Bacău.
Lucrări
  • Tratat de avicultură, vol. II șI III – collaborator;
  • Peste 25 de inovații privind perfecționarea echipamentelor folosite în creșterea industrială a păsărilor, produse noi în industria alimentară și îmbunătățirea tehnologiilor în domeniul construcțiilor avicole;
  • Invenția „Sistem de incubație în mediu protejat” – distinsă cu premiul al II-lea pe economie.
Ediție realizată de Petru Done

Un comentariu: